Cerșetori de spirit pe marginea distrugerii

Unii dintre noi s-au obișnuit ca lumea în care trăim să le refuze dreptul de a fi buni. S-au resemnat cu această stare chiar dacă, în timp, au devenit incompleți. Și se vântură prin viață mimând, eventual, empatia, fără a observa cum sufletul, privat de sentimente reale, le rămâne tot mai mare. Cum fâlfâie caraghios în jurul lor, ca o haină de împrumut prea puțin folositoare. Până la urmă, va spune cineva, aspectele invizibile ale vieții noastre rămân acolo, undeva, bine ascunse, fără a deranja pe nimeni. Iar eventuala bunătate a unei persoane, atâta timp cât nici nu încurcă, nici nu ajută, aparent, la dezvoltarea psihică sau trupească, este irelevantă.

Nimic mai fals. Undeva, în interiorul nostru, se deschide un spațiu nevăzut și abia simțit de noi unde sunt depozitate, rând pe rând, eșecurile adunate de-a lungul vieții. Este o adevărată expoziție a traumelor de tot felul pe care le-am suportat, pe care le-am provocat, dar și la care am asistat, adesea impasibili. Este un catalog al neputinței și al efectelor ei asupra noastră.

Fără omenie, umanitatea este captivă în veșnică, deplină paupertate. Lipsiți de noi înșine, vom sta întotdeauna cu mâna întinsă către toate punctele cardinale, sperând să ni se îndeplinească diverse deziderate, mai mult ori mai puțin importante, dar sigur nu decisive – trecând cu vederea devastarea sufletească pe care ne-o provocăm.

Grav este faptul că, adesea, parcă pentru a-și justifica erorile, există oameni care încearcă să îi convingă și pe alții – nu de faptul că ar avea dreptate, ci de faptul că acțiunile (ori inacțiunile) lor sunt dezirabile și vrednice de a fi urmate. Astfel, nu doar că nu își recunosc greșelile, dar îi îndeamnă și pe alții să greșească simțind, cumva, că acest lucru le va șterge vina… prin anularea ei. Bizare sunt mecanismele gândirii acționate de păcat! Iar Mântuitorul ne avertizează „că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Matei 18, 7).

Cunoaștem cu toții oameni care își proiectează în viața noastră cuvintele, sufletul ori faptele. Mulți dintre ei ne modelează până la deformare felul de a fi – lipsiți de griji, neîmpovărați de scrupule. Sunt cei care, periodic, ne adresează reproșuri și ne reamintesc, nedelicat, cât de mult (timp ori alte unități de măsură volatile, greu cuantificabile) au investit în noi, acuzându-ne, eventual, și de nerecunoștință. Liniștea lor este obținută cu prețul pervertirii celorlalți. Și, probabil, nu sunt conștienți că, acolo, în interiorul lor, distrugerea începe să cucerească spații ample, modificându-i în mod fundamental, irevocabil.

Dar cunoaștem și oameni care trec prin existența noastră și o lasă aproape neatinsă. Sunt cei care ne iubesc prea mult pentru a ne vătăma devenirea, limitându-se să ne îndrume, firesc, către zări. Aceia sunt oamenii buni – profesorii, mentorii, călăuzitorii noștri – care ne influențează discret felul de a fi. Fără reproșuri, fără să apeleze la acel dureros sentiment de vinovăție care, pe termen lung, modifică până la distrugere existențe. Ei sădesc doar cunoașterea, ne vor doar binele. Și așază în interiorul nostru fundația, premisele pentru o viață frumoasă, cinstită și curată.

Descoperim, de-a lungul timpului, că „buzele celui drept călăuzesc pe mulți oameni” (Pildele lui Solomon 10, 21), iar aceasta cred că este cea mai simplă și elegantă definiție a educației. Dar, după cum arată, mai departe, același verset, „cei nebuni mor din pricină că nu sunt pricepuți”, ceea ce reprezintă un avertisment pe care îl primim, peste veacuri. Deoarece ispita plantată în sufletele altora nu poate da decât un singur tip de rod: păcatul. Acest păcat îi aparține celui care ajunge să îl săvârșească, dar se adaugă și la fărădelegile celui care l-a provocat, căruia îi conferă o vină mult mai mare. Știind că „plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viața veșnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6, 23), deducem, fără a manifesta înțelegere, de ce mulți și-ar dori să își justifice, cumva, în ochii lor și ai semenilor, erorile – considerând, asemeni struțului, că dacă ei nu o mai văd, atunci primejdia nu există...

Unii dintre noi s-au obișnuit ca lumea în care trăim să le refuze dreptul de a fi buni. Nu pot sau, mai degrabă, nu vor să priceapă că, fără omenie, umanitatea este captivă în veșnică, deplină paupertate. Și se resemnează, nefericit, să rămână – îndemnându-i și pe alții – cerșetori de spirit pe marginea distrugerii.

(Pr. Alexandru Pripon, Doxologia.ro)