Dumnezeu răsplătește credincioșia în slujire

Duminica a 3-a după Paști (a Mironosițelor) Marcu 15, 43-47; 16, 1-8

În vremea aceea a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu, și, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit așa curând și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult. Deci, aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă și a prăvălit o piatră la ușa mormântului. Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Și, după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Și dis-de-dimineață, în ziua cea dintâi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt; și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus vouă. Și, ieșind, au fugit de la mormânt, căci erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.

Pericopa rânduită de Biserică în Duminica a 3-a după Paști (a femeilor purtătoare de mir - Marcu 15, 43-16, 8) este însoțită de citirea pericopei din Faptele Apostolilor 6, 1-7. Ambele ne focalizează atât pe ideea responsabilității în slujire, cât și pe modalitatea în care Dumnezeu alege să răsplătească credin­cioșia în slujire.

Sfântul Evanghelist Marcu ne prezintă un grup aparte, cel al femeilor „care priveau de la depărtare” (Mc 15, 40) dureroasa scenă a Crucificării Mântuitorului. Au ales să rămână în proximitatea cutremurătorului supliciu, dovedind nu doar curaj, ci loialitatea de a rămâne până la capăt alături de Cel pe care L-au ales să-L slujească.

Sfântul Evanghelist Marcu, el însuși trecut prin frământările responsabilității și credincioșiei în slujire, fusese ales de Sf. Ap. Pavel și de Sf. Barnaba să-i însoțească în prima călătorie misionară. El însă falimentează în fața marilor provocări misionare și se întoarce acasă. Cu toate acestea, Barnaba dorește să-i redea o nouă șansă în a doua călătorie misionară, la fel cum a fost alături și de Sf. Ap. Pavel, în momentele dificile ale începutului slujirii sale. Dar Sf. Ap. Pavel refuză să conlucreze cu Marcu, considerând probabil că ucenicul are nevoie de un timp de maturizare duhovnicească. Îl regăsim câțiva ani mai târziu, alături de marele apostol în momentele primei captivități romane, probabil chiar în timpul scrierii Evangheliei. Experiența formării sale duhovnicești îl face atent la toate detaliile slujirii. De aceea el nu trece cu vederea femeile care, dincolo de restricțiile impuse, aleg să nu-L părăsească pe Mântuitorul în clipele grele, să nu se lepede și nici să se ascundă. Dintre aceste femei, Ev. Marcu le amintește pe Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic și a lui Iosi, și Salomeea. Ele erau cele care, de la începutul lucrării Mântuitorului în Galileea, „mergeau după El și Îi slujeau”, se ocupau de cele necesare traiului de zi cu zi - hrană, curățenie. Despre Maria Magdalena și Ev. Luca ne spune că, alături de alte femei înstărite, își punea la dispoziție mare parte din avere pentru nevoile Mântuitorului și ale ucenicilor Săi. Dar Ev. Marcu amintește și „multe alte” femei care Îi slujeau, dar care „se suiseră cu El la Ierusalim”. Toate aceste femei, care vor rămâne pentru noi fără un nume, au ales să-L urmeze și să rămână alături de El până în clipele cele mai grele ale slujirii Lui. Dumnezeu le cunoaște însă pe fiecare și nici o dovadă a credincioșiei față de El nu este trecută cu vederea.

După ce Iosif din Arimateea a obținut de la Pilat permisiunea să coboare trupul Mântuitorului de pe Cruce și să-l așeze în mormânt, în fața mormântului, le găsim tot pe Maria Magdalena și pe Maria, mama lui Iacov și Iosi, venite cu gândul de a-L sluji pe Mântuitorul până la capăt. Dar pentru că era ajunul Sabatului, ele nu au putut face prea multe pentru Domnul lor. Singurul lucru pe care puteau să-l facă cu responsabilitate era să privească, să ia aminte unde este pus trupul lui Iisus. Au văzut mormântul nou săpat în piatră și imensa piatră rostogolindu-se și acoperind intrarea în mormânt. Evanghelistul Luca precizează că ele s-au întors și au pregătit miresme și miruri. Apoi, în ziua Sabatului s-au odihnit, după Lege (Lc 23, 56). În acest context prinde contur slujirea femeii din Betania, care a spart vasul de alabastru cu mir binemirositor, îmbălsămându-L pe Iisus. Mântuitorul știa că nu va mai fi timp pentru îmbălsămare și de aceea acceptase gestul femeii.

În cultura iudaică, „slujirea până la capăt” însemna inclusiv pregătirea tuturor detaliilor legate de îngropare. Astfel, la sfârșitul zilei Sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, au venit să vadă mormântul. Ele ar fi trebuit să desfacă giulgiul, să-l spele, suportând mirosul greu, să-l ungă, apoi să-l re­înfășoare în giulgiu. Însă ele, cu frământarea în suflet legată de îndepărtarea pietrei de la intrarea mormântului, au fost martore ale rostogolirii pietrei. Ele văd minunea ce mărturisea că Mântuitorul înviase! Iisus ieșise din mormânt fără să dea piatra la o parte. Era nevoie de rostogolirea ei pentru ca martorii Învierii să vadă că nu mai era nimeni în mormânt.

În dimineața Învierii, la mormânt se aflau ostașii de pază și femeile. Evenimentul propriu-zis al învierii nu ne este relatat de nici unul dintre Sf. Evangheliști, pentru că pur și simplu nu aveau cum s-o facă. Singurii care ar fi putut vorbi, probabil, despre el ar fi fost ostașii puși de arhierei ca să păzească mormântul. Este însă interesant faptul că ei sunt pur și simplu ignorați atât de îngeri, cât și de Iisus. Deși au fost prezenți și au simțit cutremurul de pământ, au văzut piatra prăvălindu-se de la gura mormântului și au văzut, probabil, pe înger coborându-se din cer, ei „au tremurat înaintea lui”, afirmă Sf. Ev. Matei, „și au rămas ca niște morți” (28, 4). Îngerul îi ignoră, pur și simplu, și se adresează doar femeilor.

Este suficient să răsfoim toate cele patru Evanghelii ca să înțele­gem că, după învierea Sa, Mântuitorul nu a mai fost văzut de către nici unul dintre aceia care nu erau ai Săi. Prezența Sa, plină de slavă, poate ar fi fost pentru ei un foc nimicitor. Acesta este motivul pentru care îngerul are de transmis un mesaj doar ucenicilor lui Iisus și motivul pentru care El S-a arătat numai lor: „Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veți vedea, după cum v-a spus”.

Sf. Evanghelii ne prezintă modul în care Dumnezeu a răsplătit credincioșia femeilor care L-au urmat până la capăt, nu doar în zilele popularității Sale, ci și în cele ale patimilor, ale morții și îngropării Sale. Demnitatea femeilor care au venit să-L slujească este înnobilată prin încredințarea mandatului apostolic de a vesti Învierea Sa apostolilor Săi.

Dar Evanghelia ne mai spune un detaliu despre aceste femei: „Ieșind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”. Exegeții se întreabă: să fi fost o teamă de autoritățile iudaice sau să fi fost paralizate de o teamă sacră? Până acum, în Evanghelie, ori de câte ori Mântuitorul le spune celor care au avut parte de descoperirea lucrării Sale: să nu spună nimănui, fiecare dintre ei merge și propovăduiește propria experiență trăită. Acum însă, când Mântuitorul le poruncește să vestească, ele sunt paralizate de teamă și nu spun nimănui.

Sf. Ev. Marcu ne aduce aminte de fragilitatea firii umane, de dificultățile uceniciei, dar și de faptul că fără prezența Mântuitorului suntem neputincioși. Femeile care L-au slujit până la capăt pe Mântuitorul stau mărturie pentru noi că nici un efort în slujire nu este trecut cu vederea de El, iar El Însuși este răsplata slujirii Sale.

(Arhid. Nicolae-Olimpiu Benea, Ziarul Lumina)