Cui trebuie să fim recunoscători?

Învățăm din omiliile Sfântului Chiril al Alexandriei că, în primul rând, omul este dator să Îi mulțumească lui Dumnezeu, în al doilea rând părinților, iar în al treilea rând celorlalți. Din păcate, mulți dintre noi încurcă prioritățile, și mulțumirea față de Dumnezeu o lăsăm pe ultimul loc. Alteori, mulțumirea față de om intră în conflict cu mulțumirea față de Dumnezeu. De exemplu, se întâmplă să vină copiii în vizită la părinți chiar duminica dimineața, iar părinții, în loc să vină cu ei la biserică, rămân să le pună masa musafirilor. Motivele pentru care părinți binecredincioși aleg mai bine să își mulțumească copiii decât pe Dumnezeu sunt variate, de înțeles omenește, dar toate sunt greșite, toate păcate. Poate să fie un fel de idolatrizare a familiei, în fața căreia nu mai contează nimic. Alteori, e lipsa de tărie duhovnicească pentru a-ți invita copiii să vină cu tine la Sfânta Liturghie, dacă vor – iar dacă nu, să le spui să te aștepte până te întorci. Sau frica de a nu-i supăra și a nu le pierde ajutorul la bătrânețe.

Pe de altă parte, sunt oameni care urmăresc să îi mulțumească întâi pe străini, apoi propria familie. Sunt persoane care susțin financiar creșterea altor copii, în timp ce îi neglijează pe ai lor, care se înțeleg excelent cu străinii, dar în familia lor sunt insuportabili. Alții neglijează parohia de care aparțin și susțin parohii străine, neputând să se integreze nici în structura acestora, înstrăinându-se și de comunitatea de proveniență.

Întâi de toate, noi suntem datori să Îi mulțumim Domnului și să ne arătăm recunoștința față de familia și de comunitatea în care ne aflăm, nu întâmplător, ci prin lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu. Problemele trebuie înfruntate pentru dezvoltarea și creșterea noastră duhovnicească. Nu izbândim nimic dacă fugim de ai noștri, ne rușinăm de neamul nostru, de satul, orașul sau țara noastră.

În acest sens, Sfântul Nicolae Velimirovici ne învăța să ne rugăm pentru dușmani, pentru că prin ei ne-a amintit Dumnezeu să ne plecăm mai des la rugăciune: „Doamne, Îți mulțumesc și pentru vrăjmașii care m-au ajutat ca să ajung în brațele Tale. Prietenii mei de multe ori m-au depărtat de Tine, dar vrăjmașii m-au ajutat ca să fiu mai aproape de Tine. De aceea, eu Te rog ca să-i ierți, să nu le răsplătești răul pe care mi l-au făcut de atâtea ori și Te rog ca să-i întorci de la răutatea lor”. În situația în care nu poți uita un eventual rău care ți s-a făcut, Sfântul Ioan Scărarul sfătuia să te gândești la vrăjmaș ca la un „doctor” și binefăcător, care a scos din sufletul tău „puroiul mândriei”.

Obișnuința cu cineva ne face, adeseori, să ne pierdem respectul cuvenit. Așa se ajunge la certuri în familie, obrăznicii ale copiilor față de părinți și, nu în ultimul rând, la disprețuirea binefacerilor lui Dumnezeu și a drepteicredințe primite din părinți. Ne amintim că cei nouă leproși conaționali ai Mântuitorului Iisus Hristos, după ce au fost vindecați, au fugit care încotro, fără să își exprime mulțumirea față de dumnezeiescul lor Binefăcător. Numai unul se întoarce să mulțumească, un samarinean, străin de neamul evreiesc, disprețuit de aceștia, dar plin de virtuți sufletești. Tot așa, mulți occidentali convertiți la credința ortodoxă se dovedesc foarte proaspeți sufletește, vii duhovnicește, spre deosebire de mase de credincioși care au primit în dar credința cea dreaptă de la părinți, dar care nu sunt recunoscători pentru ea, nu o practică și chiar se leapădă cu ușurință de aceasta.

Se cuvine ca noi să ne arătăm recunoștința față de Dumnezeu prin rugăciune și prezență constantă la Sfânta Liturghie, prin post și fapte bune. Niciodată să nu spunem că am făcut destul, de acum să mai facă și alții. Dimpotrivă, să ne gândim că niciodată nu facem destul bine încât să acoperim marea păcatelor noastre.

(Pr. Mihalache Nistor, Doxologia.ro)