„Pocăinţa dizolvă păcatul”

În limba greacă, actului de pocăinţă i se spune μετάνοια. De aici şi cuvântul „metanie”, care simbolizează ciclul moarte-înviere. Desigur, este vorba de învierea omului din moartea păcatului.

Prin pocăinţă, omul, indiferent în ce etapă a vieţii s-ar afla, îşi poate recâştiga strălucirea sa spirituală de la Botez. Sfântul Efrem Sirul afirmă că pocăinţa ne urcă acolo de unde am căzut. Sfântul Isaac Sirul consideră pocăinţa un har peste har, o a doua naştere din harul lui Dumnezeu care s-a dat oamenilor după Botez.

Hotărârea de a nu mai păcătui, chiar dacă uneori nu este respectată în totalitate, este cea care accesează milostivirea lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi spune prin gura şi, respectiv, pana profetului: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face.” (Isaia 1, 18).

Greşit-am, spus din adâncul inimii, este strigătul omului care vrea o înnoire prin îndreptare. Sfântul Nil Sinaitul spune: „Recunoaşte că ai greşit şi Dumnezeu îţi va şterge păcatele”.

Da, numai că o astfel de îndreptare nu poate fi posibilă fără ajutorul lui Dumnezeu şi fără dezlegarea duhovnicului. Hristos le-a spus apostolilor şi printr-înşii preoţilor: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate” (Ioan 20, 22-23). Iată de ce ne spovedim la preoţii duhovnici: pentru că lor le-a dat puterea dezlegării şi iertării păcatelor.

Orice pocăinţă presupune spovedanie: „Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea.” (I Ioan 1, 9). Acum să nu se creadă că preotul se substituie lui Hristos. Nicidecum! Ci iertarea este dată în virtutea succesiunii apostolice şi poruncii lui Hristos. Preoţii acţionează „ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1-2).

Omul este supus căderii, indiferent pe ce treaptă socială s-ar afla. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne atrage atenţia: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi.” (I Ioan 1, 8). Or, spovedania presupune iertarea păcatelor. „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”, i-a zis Hristos slăbănogului (Marcu 2, 5).

Pocăinţa este un fel de negociere a omului cu Dumnezeu pentru viaţa de veci. Căderea şi ridicarea lui David a presupus o dublă pocăinţă. Numai că David nu s-a rezumat la o pocăinţă de moment, ci a stăruit în ea. Mărturie în acest sens stă Psalmul 50, psalm ce cuprinde mărturisirea sinceră a păcatelor sale şi care, de-a lungul timpului, a devenit un adevărat îndreptar de pocăinţă.

Un alt exemplu de pocăinţă îl constituie regele Manase, care „a făcut astfel de urâciuni, mai rele decât tot ce au făcut Amoreii care au fost înainte de el, şi a vârât pe Iuda în păcat cu idolii lui.” (IV Regi 21, 11). Însă, mărturisindu-se şi smerindu-se, a fost reprimit în rândul celor plăcuţi lui Dumnezeu.

Iată ce spune Cartea a doua a Cronicilor: „Iar dacă s-a rugat, Dumnezeu l-a auzit şi i-a ascultat rugăciunea lui şi l-a adus înapoi la Ierusalim, în regatul său. Şi a cunoscut Manase că Domnul este Dumnezeul cel adevărat.” (II Paralipomena 33, 13). De asemenea, şi locuitorii cetăţii Ninive, devenită centru al nelegiuirilor, avertizaţi fiind de prorocul Iona despre iminenta lor pedeapsă, au părăsit toate obiceiurile cele rele. Ba, mai mult, auzind de urgia lui Dumnezeu care îi aştepta, au adăugat pocăinţei îmbrăcarea în sac şi presărarea de cenuşă pe capetele lor.

Pocăinţa presupune o înnoire permanentă a vieţii

Şi Noul Testament este bogat în modele de pocăinţă, pe care Sfântul Andrei Criteanul, în finalul Canonului Mare, le sintetizează astfel: „Ca tâlharul strig Ţie: pomeneşte-mă! Ca Petru plâng cu amar: iartă-mă, Mântuitorule! Strig ca vameşul, lăcrimez ca păcătoasa. Primeşte-mi tânguirea, ca oarecând pe a cananeencei. Cananeencei şi eu urmând, strig: miluieşte-mă, Fiul lui David! Mă ating de poală ca (femeia) cea căreia-i curgea sânge; plâng ca Marta şi ca Maria pentru Lazăr. Alabastru cu lacrimi turnând pe capul Tău, Mântuitorule, ca nişte mir, strig ca păcătoasa care cerea milă; rugăciune aduc şi cer să iau iertare”.

Pocăinţa presupune o înnoire permanentă a vieţii. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul recomandă ca în fiecare ceas din cele douăzeci şi patru ale zilei să „cerem iertare pentru păcatele săvârşite”. Da, prin pocăinţă, spune Sfântul Isaia Pustnicul, ne putem transfigura cu Lumina lui Hristos. Reţineţi, pocăinţa luminează persoana!

Roadele pocăinţei îşi află expresia cea mai concludentă în chipul Sfintelor Maria Magdalena, Pelaghia, Paisia, Taisia şi Maria Egipteanca. Eforturile ascetice ce au însoţit pocăinţa lor le-au făcut părtaşe, încă de pe pământ, vieţii îngereşti, ele fiind încredinţarea noastră că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu; că Dumnezeu nu a aşezat icoana slavei Sale pe chipul omului ca acesta să o întineze, ci pentru a-l face părtaş luminii Sale necreate.

Îndemnul lui Hristos dat femeii păcătoase: „Mergi; de-acum să nu mai păcătuieşti!” (Ioan 8, 11) trebuie să fie îndemnul fiecărui preot duhovnic dat penitenţilor. Sau cel al profetului: „Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, şi Eu voi vindeca neascultarea voastră!” (Ieremia 3, 22).

Da, spovedania, pocăinţa şi rugăciunea sunt remediile vindecării. De aceea, rugăciunea, pocăinţa, postul, privegherea, meditaţia trebuie să fie constantele vieţii fiecărui credincios.

(ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, sursa: www.arhiepiscopiasucevei.ro)