Dromihete şi Lisimah

Cine iartă începe să semene cu Dumnezeu, spunea părintele Arsenie Papacioc. Iertând, ștergi ce ierți. Iertând ți se va ierta și ție, spune Mântuitorul în Evanghelia Sa. Cuvintele acestea nu au fost cunoscute de strămoșii noștri daci. Dar a nu răspunde răului cu rău, așa cum au făcut ei în istorie, spune ceva despre poporul căruia i-au dat naștere, poporul român. Întâmplarea petrecută cu 300 de ani înainte de Hristos este elocventă pentru modul în care dacii știau să se comporte cu dușmanii lor. Căci gradul de civilizație al unui popor poate fi măsurat exact după tratamentul pe care el îl administrează potrivnicilor lui.

După Alexandru cel Mare, la conducerea Imperiului Macedonean a venit Lisimah, un general care a cucerit toate cetățile grecești de pe țărmul Mării Negre și care și-a propus să supună Dacia întreagă, pentru a fi apoi încoronat ca rege aici. Pentru aceasta a trimis la nord de Dunăre pe fiul său, Agatocle, în fruntea vestitelor falange macedonene. Dacii cunoșteau tactica de luptă a grecilor încă din vremea lui Alexandru cel Mare, așa că Dromihete, regele dacilor, a distrus armata macedoneană și l-a luat prizonier pe Agatocle, conducătorul ei. Însă nu l-a ucis, nici nu l-a torturat. Tânărul prinț a fost trimis înapoi acasă, în Grecia, la tatăl său, așa cum ar trimite cineva la tatăl său pe un tânăr care a făcut o faptă murdară. Căci acțiunea prințului macedonean era de-a dreptul o murdărie. El pătrunsese în țara dacilor, care nu-i făcuseră nici un rău, pentru a jefui. Dar Dromihete l-a trimis pe Agatocle nu doar în bună stare, ci și cu daruri pentru Lisimah, tatăl lui. Era mai mult decât un gest de politețe, era un semn de atenție pentru greci. Era un semn că dacii nu acționează după impulsuri, nici după instincte, ci cugetat și cu mărinimie.

Nu vreau să mă gândesc la rușinea pe care a trăit-o Agatocle la vederea tatălui său și la desconsiderarea pe care i-o arătau acum cei pe care-i condusese la dezastru, dar cert e un singur lucru. Nesimțirea grecilor i-a făcut să uite episodul înfrângerii lor, conduita umanitară și cadourile pe care dacii le făcuseră în urmă cu doar câțiva ani. Lisimah însuși, lăsându-l de data asta pe fiul său la vatră, s-a dus să dea piept cu Dromihete și dacii lui.

Dar istoria s-a repetat. Armata macedoneană a fost făcută zob, iar Lisimah a căzut prizonier. Dacii fremătau de mânie. Cereau moartea celor pe care data trecută îi iertaseră și care acum, din nou, le călcau țara, semănând jaf și ucidere în rândul locuitorilor nevinovați. Dacii aveau dreptate. Macedonenii nu înțeleseseră nimic din gestul lor. Poate moartea și schingiuirea tuturor prizonierilor le-ar fi potolit setea de a mai năvăli în Dacia. Și totuși... Dromihete a avut o altă părere.

Cu acordul luptătorilor săi a oferit un banchet prizonierului său Lisimah și generalilor macedoneni. În acea mare sală au fost așezate două mese, una pentru învinși, plină cu bucate alese și pocale de argint, iar alta pentru dacii învingători, cu bucate simple, legume și carne, în care fiecare își bea vinul din cornul său. În latura unde stăteau grecii, masa a fost așezată cu mobilierul și vesela macedoneană, care fusese luată ca pradă de război de daci.

Către sfârșitul ospățului, Dromihete a umplut cu vin o cupă uriașă de lemn și l-a rugat pe Lisimah să-i spună care din cele două mese i s-a părut mai demnă de un rege: cea care a fost oferită macedonenilor ori cea cu care s-au mulțumit dacii...

Fără îndoială, cea a macedonenilor, a răspuns Lisimah.

Atunci, pentru ce ai renunțat tu la viața atât de strălucitoare de la curtea ta, ca să vii să cauți o regalitate pe care ai crezut-o minunată, dar care e atât de simplă și lipsită de plăcerea pe care tu o guști acasă la tine zi de zi? Pentru ce ți-ai purtat trupele într-o țară cu climă aspră, unde nici o armată străină nu poate să subziste cu ușurință? l-a întrebat cu mâhnire Dromihete.

La toate aceste întrebări Lisimah și-a plecat capul în piept și a bâiguit că făcuse această expediție militară din pricina necunoașterii sale și că totul a fost o mare greșeală. Apoi a făgăduit să nu mai atace niciodată Dacia și nici să ofere ajutor militar celor care vor vrea să invadeze această țară. Dromihete l-a crezut, lui Lisimah i-a fost înapoiată mantia regală și a plecat înapoi în Grecia, la fel ca Agatocle, fiul său. Prietenia între Dromihete și Lisimah a fost pecetluită prin căsătoria primului cu fiica regelui macedonean.

(Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina)