Puterea dumnezeiască a Evangheliei

„În vremea aceea, umblând pe lângă Marea Galileei, Iisus a văzut pe Simon și pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând mrejele în mare, căci erau pescari. Și le-a zis Iisus: 
Veniți după Mine și vă voi face să fiți pescari de oameni. Și îndată, lăsând mrejele, au mers după El. Iar El, mergând puțin mai înainte, a văzut pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui. Și ei erau în corabie, dregându-și mrejele. Și i-a chemat pe ei îndată. Iar ei, lăsând pe tatăl lor Zevedeu în corabie cu lucrătorii, s-au dus după El. Au venit în Capernaum și, îndată intrând sâmbăta în sinagogă, Iisus îi învăța. Și erau uimiți de învățătura Lui, căci El îi învăța pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor.” (Marcu 1, 16-22)

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia I, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 20-21

„Dar cu dragă inimă aş întreba: Cum au putut fi crezute de lume Evangheliile, dacă se deosebesc unele de altele? Cum au putut birui? Cum s-a făcut că evangheliştii, nişte oameni care în scrierile lor au spus lucruri potrivnice între ele, au fost admirați, au fost crezuți, au fost lăudați pretutindeni în lume? Când evangheliştii au scris Evangheliile, trăiau mulți oameni care au fost martori ai faptelor istorisite de ei, dar şi mulți duşmani şi mulți vrăjmaşi; n-au scris Evangheliile într-un colț al pământului şi le-au îngropat, ci le-au răspândit de-a lungul uscatului şi mării, în auzul tuturora. Când se citeau Evangheliile, erau de față şi duşmani, aşa cum se întâmplă şi acum, dar nimic din cele spuse n-a scandalizat pe nimeni. Şi e uşor de înțeles de ce. Era puterea dumnezeiască; ea făcea şi săvârşea totul în toți. Dacă n-ar fi fost puterea dumnezeiască, cum ar fi putut, oare, şi vameşul, şi pescarul, şi neînvățatul să filozofeze unele ca acestea? Ceea ce filozofii păgâni n-au putut să-şi închipuie nici în vis, aceea evangheliştii au vestit lumii cu multă putere de convingere şi au fost crezuți nu numai pe când erau în viață, ci şi după moartea lor. N-au crezut în ei doi sau douăzeci de oameni, nici o sută sau o mie sau zece mii, ci oraşe, neamuri, popoare, pământul şi marea, Grecia şi țările barbare, locurile locuite şi pustia. Şi au vorbit de lucruri care depăşeau cu mult natura noastră. Lăsând deo­parte pământul, vorbeau de cele din ceruri. Aducându-ne pe lume o altă viețuire şi un alt trai, toate au dobândit o nouă înfățişare: bogăția şi sărăcia, libertatea şi robia, viața şi moartea, lumea şi traiul în lume.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXV, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 324

„Ca să nu-I spună cineva lui Hristos: Atunci pentru ce propovăduieşti tuturora, dacă n-au să se supună toți, Hristos le răspunde: Ca să nu se pară că n-am făcut tot ce a depins de Mine; ca nimeni să nu Mă poată învinui că n-a auzit. Va da mărturie împotriva lor chiar propovăduirea Evangheliei şi nu vor putea spune după aceasta: N-am auzit!; că până la marginile lumii se va întinde cuvântul bunei credințe.” 

(Pr. Narcis Stupcanu, Ziarul Lumina)