Lumina lui Hristos, dialogul şi răspunsul samarinencei

Sub arşiţa soarelui, Mântu­itorul S-a întâlnit cu o femeie păgână care nu avea comuniune cu neamul ales al iu­dei­lor. Domnul prefera să ocoleas­că Sa­maria în călătoriile către Ieru­sa­lim, pentru a Se închina în Templul din Cetatea Păcii, cu prilejul ma­rilor săr­­bători. Era greu să oco­lești Sa­ma­ria trecând prin pustiu, în­frun­tând arșița, tâlharii și chiar fia­rele sălbatice, doar pentru a evita un ținut în care Dumnezeu nu era cinstit.

Mântuitorul le-a spus ucenicilor: În căile păgânilor să nu mergeți și în vreo cetate de samarineni să nu intrați, ci mai degrabă mergeți către oile cele pierdute ale casei lui Israel. De această dată Mântuitorul a mers prin Samaria. Iudeii erau recunos­cuți după vorbă și port și nu se bucurau de bună primire în locurile respective, neavând voie să mănânce la aceeași masă ori să bea apă şi să fie primiți în casele lor. Îndată după ce părăseau acele ținuturi, trebuiau să-și scuture și praful de pe sandale pentru a nu lăsa binecuvântare peste locul acela.

Mântuitorul a preferat Samaria întrucât dorea să facă cunoscută învăță­tu­ra samarinencei şi celorlalţi, chiar dacă nu erau dintre oile lui Israel. În­dată după Înviere, le-a spus ucenicilor: Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Către o astfel de făptură și către cei aflaţi în întuneric și în um­bra morții S-a îndreptat într-o zi de vară, când soarele strălucea mai mult decât de obicei.

În Samaria, mai ales în zona pustiului, unde nu există vegetație, uneori temperaturile ajung la 50 de grade. Într-un asemenea loc, în cetatea cu istorie multă, care coboară până la Patriarhul Iacob, Mântuitorul a poposit ostenit de drum, vădind firea omenească.

După cum spun cuvintele Sfintei Evanghelii, S-a așezat la fântână și a cerut de la o femeie apă să bea. Iudeu fiind, nu avea îngăduință să vorbească cu cineva din neamul samarinenilor, mai ales cu o femeie.

Cu toate acestea, Mântuitorul a inițiat cu ea un dialog, descope­rindu-i taine negrăite ale învățăturii Sale. Am putea spune că El, Domnul și Învăță­to­rul, i-a arătat adâncul teologiei, vor­bind despre închinare în duh și adevăr, încredințând-o că El este cunoscătorul inimilor.

Înainte de a se construi Templul din Ierusalim, către care alergau cel puțin de câteva ori pe an toți iudeii, chiar și cei așezați departe în lume, Dumnezeu a fost cinstit în locurile unde S-a revelat. Așa s-a întâmplat la Mamvri, Șilo, Sichem, Betel și apoi la Ierusalim. Templul construit de Solo­mon a fost distrus în 587 de Nabuco­donosor și refăcut 70 de ani mai târziu, fiind rezidit de Zorobabel și apoi de Irod cel Mare.

Iudeii își îndreptau pașii către Templul din Ierusalim, venind de departe. Călătoreau câte două, trei săptămâni pe mare și pe uscat. Venirea iudeilor către Templul din Ierusalim i-a ținut legați și uniți, de aceea istoria lor învolburată, așezată în jurul Templului, și mai ales în­chinarea către singurul și adevăratul Dumnezeu i-au ținut uniți și i-au făcut tari în mijlocul încercărilor.

Una dintre temele dialogului pe care Mântuitorul l-a avut cu femeia sama­ri­neancă a fost locul de închi­nare către Dumnezeu. Samarinenii își făcuseră un altar pe muntele Garizim, nu prea departe de fântâna istorică unde Mântuitorul S-a întâlnit cu femeia sama­ri­neancă. Erau acolo două culmi, una numită a binecuvântării și alta a bles­te­mului. Pe muntele binecuvântării, unde era Templul, mergeau mai ales iu­deii care rămăseseră credincioși ade­vă­­ra­tului Dumnezeu, iar pe muntele bles­temului erau altare de închinare pă­gâne, chiar slujite de vrăjitori, rămaşi în zonă până în vremea de astăzi, păs­trătoare ale tradiției asi­ro-babi­lo­niene, care au aceleași ritualuri ca și samarinenii din vremea femeii despre care ne vorbește Sfân­tul Evanghelist Ioan.

Mântuitorul i-a spus că nu numai în Ierusalim, pe muntele Sion, putem aduce închinare lui Dumnezeu. Cei care se închină lui Dumnezeu trebuie să I se închine în duh și în adevăr. El va întemeia Biserica, care se va răspândi până la marginile pământului, iar fiii ei se vor putea închina adevăratului Dumnezeu în duh smerit de rugăciune.

E vorba și de rugăciunea înaltă a celor experimentați duhovnicește, rugă­ciu­nea inimii pe care o dobândesc numai cei care se nevoiesc mult și doresc a se apropia de Dumnezeu. Adesea nu reușim să ne ridicăm mă­car la nivelul unei rugăciuni obiș­nuite.

Sfânta Tradiție ne spune că femeia samarineancă, din momentul întâlnirii cu Domnul, și-a schimbat viața,

De asemenea, Mântuitorul i-a vorbit femeii samarinence despre apa cea vie a învățăturii Lui mântuitoare. Pornind de la pretextul unui pahar de apă oferit omului însetat, Mântuitorul a afirmat că învățătura Lui este asemenea unui izvor de apă vie și va aduce negrăita bucurie, va ostoi setea după adevăr a oamenilor.

Întâlnirea femeii samarinence cu Mântuitorul vorbește despre faptul că învățătura Lui se adresează tuturor deopotrivă, și celor aleși, dar și celor slabi, care nu s-au ridicat la înălțimea virtuților. În discuția avu­tă, Mântuitorul a spus: Cinci băr­bați ai avut, iar cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat, vorbind în prima fază de închinarea ei idolatră, dar și despre viața dezordonată.

Sfinții Părinți explică că expresia cinci bărbați face referire la cele cinci triburi asiatice pe care regele asiro-babilonean, cu 700 de ani înainte de Hristos, le-a adus în pământul Sa­mariei. Cei cinci bărbați pot fi și cele cinci triburi care au tulburat viața oamenilor, închinători până atunci Dumnezeului Savaot, dar şi iubirile multe, schim­bătoare ale pămân­te­nilor amăgiţi de plăceri…

Samarineanca de la Fântâna lui Iacob îi reprezintă pe misionarii Bisericii, care, lăsând toate, s-au dus în cetate, în locurile apropiate sau îndepărtate, și le-au vorbit oamenilor despre Iisus Hristos, despre întâlnirea cu El și despre bucuria pe care o dobândesc cei care primesc învățătura Lui mântuitoare.

Sfânta Tradiție ne spune că femeia samarineancă, din momentul întâlnirii cu Domnul, și-a schimbat viața, a devenit mărturisitoarea cuvintelor pe care le auzise de la Domnul, a mers și le-a spus altora, mu­rind martiră, împreună cu multe din­tre rudeniile sale, între care și cei șapte copii, în vremea persecuției împăratului păgân Nero.

Contextul actual în care trăim poate fi adeseori asemănat cu zona din preaj­ma Fântânii lui Iacob. Lumea idolatră și egocentristă nu vrea să audă despre Dumnezeu, considerând că știe totul și nu are nevoie de apa cea vie, nici de închinarea în duh și în adevăr. Trebuie să vestim altora cuvintele pe care le-am descoperit, ascultând sau citind Scripturile, rugându-ne să avem noian de milostivire de la Dumnezeu. Să vorbim și celorlalţi spunând: Veniți să vedeți un om care mi-a spus mie toate, bucurându-se de întâlnirea cu Domnul și de binecuvântarea pe care a oferit-o întregului ținut al Samariei, care poate reprezenta lumea întreagă, neamurile doritoare de lumină şi adevăr.

În locul unde Mântuitorul a stat de vorbă cu femeia samarineancă, împă­ra­tul Iustinian cel Mare a zidit o bise­rică, chiar pe locul Templului de pe mun­tele Garizim. Ruinele ei, după ce a fost dărâmată de perși și de alţi duș­mani ai Bisericii, se văd și astăzi, iar alături sunt câteva locuri de închinare păgâne, cu ritualuri susținute de vră­ji­tori păgâni, către care aleargă oameni din lumea întreagă, aflați încă în întuneric. Foarte aproape de locul întâlnirii Mântuitorului cu femeia samari­nean­că s-a ridicat o preafrumoasă biserică, pe ruinele uneia construite de cruciați, în urmă cu opt sute de ani. Începând cu anii 1992-1993, s-a înălțat un locaş de cult cât o catedrală. M-am întrebat, văzând multe dintre locurile propo­vă­duirii Domnului din Țara Sfântă, cum s-a putut întâmpla acest lucru într-o zonă cu mulțime de musulmani, să se îngăduie zidirea unei astfel de biserici. Un posibil răspuns este acela că locui­torii Samariei L-au rugat pe Mântuitorul să rămână la ei, iar în alte locuri, deși Domnul le făcuse bine, I-au spus să plece din ținutul lor, adică L-au alungat, cu sau fără pietre, pentru a-L înde­părta de locul acela. Unde Domnul a fost alungat nu mai rodește nimic, oamenii se pierd, localitățile, țările, istoria. Unde Dumnezeu este rugat să rămână, El binecuvântează viața lor, așa cum s-a întâmplat în Samaria.

Părintele Iustin, originar din insula Corfu (Grecia), care slujește de mulți ani în Frăția Sfântului Mormânt, a ridicat cu ajutorul credin­cio­șilor din toată lumea, dar mai ales din insula sa natală, noua bise­rică, care are înlăuntrul ei Fântâna lui Iacob, cu 3.500 de ani de istorie a Țării Sfinte.

Mântuitorul a descoperit adevă­ruri profunde femeii samarinence, devenită mărturisitoare a lui Hristos, Cel înviat din morți, Care le-a spus femeilor miro­nosițe să nu se teamă, că vor învinge ostilitatea iudeilor și chiar moartea, prin ajutorul Lui.

Evanghelia Duminicii a cincea după Sfintele Paşti ne îndeamnă să ne rugăm în orice loc unde este cinstit Dumnezeu, întrucât El locuiește pretutindeni, nu doar pe muntele Sionului și pe muntele Garizim, așa cum călătoreau altădată pentru a împlini Legea Veche fiii poporului ales. Învățăm că Dumnezeu locuieș­te pretutindeni, în Biserica pe care a întemeiat-o.

Nimeni nu poate spune că nu merge la biserică pentru că se roagă acasă. Părintele Teofil Părăian spunea: Eu, pe cei care nu vin la biserică, cu păgânii îi număr. Dacă faptele noastre pot fi bune, ajutorarea celor lipsiți, rugă­ciu­nea particulară, totuşi nici o altă faptă (virtute) creştină nu poate înlocui rugăciunea din biserică și participarea la Liturghie în fiecare dumi­nică. Nu doar la Paști și la Crăciun, ci în fiecare duminică, pentru a primi apa cea vie și învățătura mântuitoare, care ne ajută să moștenim Împărăția pregătită de la întemeierea lumii.

Mântuitorul Hristos doreşte să devenim misionari ai Lui, asemenea femeii samarinence, care nu se bucura nici de prestigiu, nici de respectul altora, dar care arată că Domnul poate schimba viața oamenilor. Fericiți sunt cei care, urmând astfel de exemple, găsesc bucuria întâlnirii cu Domnul prin mărturisirea pe care o împlinesc în viața lor, devenind apostoli, cum a fost Fotinia cea lumi­nată și lumină­toarea altora, după întâlnirea ei cu Domnul.

(† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, Ziarul Lumina)