Cum scoatem din minte toată grija cea lumească, în timpul rugăciunii?

Să ne căim pentru acest pustiu în care ne aflăm. Acolo, fiind la rugăciune, să ne căim înaintea lui Dumnezeu: Doamne, sunt ca un pământ fără de apă, pustiu şi nelucrat, spune psalmistul. Ajută-mă! Coboară harul Tău peste inima mea însetată de Tine! O rugăciune particulară, personală, se poate face atunci, pe loc, în taina inimii tale. Şi un examen de conştiinţă: pentru ce suntem împietriţi? Că de obicei păcatele noastre ne împietresc. Am făcut nişte lucruri rele, avem nişte oameni pe care nu-i putem ierta, inima noastră are un înveliş din acesta gros, din cauza urii împotriva aproapelui nostru. Şi ne rugăm să sfâşie Dumnezeu acest văl, să deschidă iarăşi această inimă: trebuie să o facă permeabilă pentru tot ceea ce se petrece în jurul nostru.

Prin rugăciune sfâşiem nişte văluri sau întunecimi, învelişuri de pe mintea şi inima noastră. În jurul inimii noastre sunt mai multe învelişuri care ne fac pe noi nesimţitori la cuvintele lui Dumnezeu. Însă prin rugăciune, aceste văluri se sfâşie, mintea noastră devine luminoasă, încât trebuie să punem accentul pe această apropiere de Dumnezeu; şi toate celelalte vin aproape automat, aproape firesc în viaţa noastră; de la Tatăl Ceresc vin. Adică, să nu fie goluri în viaţa noastră, rugăciuni numai câte o zi sau câte o clipă, iar restul vieţii petrecut cu celelalte preocupări. Fiecare zi să fie marcată de rugăciune şi de celelalte ascultări, treburi omeneşti, şcolăreşti, studenţeşti. Fără această alternativă, viaţa noastră şchioapătă, e o viaţă bolnavă, o viaţă insuficientă, o viaţă ştirbită. Atunci toată grija lumească putem să o lepădăm. Adică această căinţă pentru păcatele noastre, această rugăciune tainică către Dumnezeu să sfâşie acest val de împietrire, de nesimţire în care suntem cuprinşi atunci.

(Ne vorbeşte Părintele Sofian Boghiu, Editura Vânători, Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 62, Doxologia.ro)