Nu știți ce cereți. Prioritățile, acum, altădată…

Evanghelia Duminicii a 5-a din Postul Mare ne vorbeşte despre ultimul drum pe care Domnul l-a făcut în timpul activităţii Sale, împreună cu ucenicii, către Cetatea Sfântă.

Pentru a treia oară anunța apropiatele pătimiri pe care avea să le sufere pentru noi şi le-a spus ucenicilor că Fiul Omului va fi dat în mâinile arhiereilor, cărturarilor și bătrânilor, care Îl vor omorî. Prima dată i-a anunţat pe ucenicii Săi ­după mărturisirea lui Petru la ­Cezareea, iar a doua oară, atunci când a coborât de pe Muntele Taborului şi mergea către Capernaum. Deşi ucenicii au auzit cuvinte pe care nimeni nu le-a auzit vreodată şi au văzut minuni de care nimeni nu s-a învrednicit, totuşi nu au înţeles deplin mesajul Mântuitorului.

De aceea, când Mântuitorul le vorbea de pătimirile și moartea prin care avea să treacă, doi dintre ucenici au cerut să stea de-a dreapta şi de-a stânga în Împărăţia Lui, neînțelegând că Mântuitorul nu era un împărat trecător, Împărăţia Lui fiind fără de sfârşit. Ucenicii au cerut ranguri și cinste, dar Mântuitorul le-a spus că între ei nu trebuie să fie o întâietate trecătoare. Cel care dorea să fie mai mare trebuia să fie slujitorul tuturor şi cel care dorea să fie în frunte, să-i slujească pe ceilalţi, pentru că El nu venise ca să I se slujească, ci ca să-Şi pună sufletul preţ de răscumpărare pentru mulți.

Cuvintele Evangheliei sunt de mare folos în lumea de azi, când noi, oamenii, de multe ori nu ştim ce cerem. Cuvintele Mântuitorului: „Nu ştiţi ce cereţi”, se adresează nouă, tuturor. De multe ori, cerem lucruri mărunte, trecătoare, care nu au importanţă nici pentru viaţa de aici şi nici, mai ales, pentru cea de dincolo. Suntem preocupaţi de ranguri sociale, de lucruri care ne risipesc și ne gândim foarte puţin sau deloc la lucrurile veşnice. 

Demnităţile nu se oferă celor care cer, ci celor care merită, care arată prin trăirea, lucrarea și iubirea lor că dobândirea acestor ranguri i-ar onora. Observăm de foarte multe ori oameni aflaţi în demnităţi înalte, care nu le preţuiesc şi nu le îndeplinesc cum se cuvine. Cinstea şi respectul vin din priceperea și hărnicia pe care le manifești în slujire, nu din funcţii şi titluri care trec. 

Chiar dacă noi nu am avut privilegiul de a-L însoţi în drumul către Cetatea Ierusalimului, ori de câte ori ascultăm cuvintele ­Mântuitorului Îl însoţim în drumul şi nădejdile noastre de a fi mereu împreună cu El în Ierusalimul ­Ceresc. Trebuie să ne gândim la ­lucrurile importante pentru ca nu cumva Mântuitorul să ne spună şi nouă cum le-a spus ucenicilor: „Nu ştiţi ce cereţi”. 

De multe ori venim la biserică sau ne rugăm în grabă acasă, cerând lucruri mărunte, care ne privesc doar pe noi, şi rămânem atât de subiectivi, încât uneori ar trebui să ne ruşinăm de cererile pe care le adresăm Domnului. Este important ca,  atunci când venim la biserică, să ­dorim cu stăruinţă să fim aproape de El, să cerem iertarea păcatelor şi dobândirea Împărăţiei Lui.

Duminica ce urmează ne învață că fiecare dintre noi are posibilitatea întoarcerii la Dumnezeu. Avem ­şansa unui nou început prin calea ­pocăinţei şi schimbării vieţii.

De multe ori, făgăduința rămâne fără consistenţă

La acest popas duhovnicesc este amintită exemplara şi tulburătoarea pocăinţă a unei femei care și-a trăit tinerețea în Alexandria, risipindu-şi viaţa în plăceri și păcate, departe de Dumnezeu. Cetatea ­unde s-au întâlnit oameni învăţaţi şi simpli, virtuoşi şi păcătoşi, care avea şcoli renumite şi mari dascăli ai Teologiei, a primit-o pentru un număr de ani pe Maria, numită mai târziu Egipteanca. Drumul ei de la păcat la virtute este pilduitor pentru întreaga istorie a Bisericii. 

S-au păstrat multe exemple de întoarcere, mulţi oameni care au cunoscut lumea păcatului şi apoi s-au întors la Dumnezeu, dar nu s-a mai întâlnit asemenea pocăinţă ca a Mariei Egipteanca, care s-a nevoit 47 de ani în adâncul pustiului.

Sfântului Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, care a păstorit către jumătatea secolului al VII-lea (1634-1638), îi datorăm istorisirea şi consemnarea vieţii acestei femei din Alexandria, care a călătorit cu o corabie către Ierusalim şi nu a putut intra în Biserica Sfântului Mormânt pentru a se închina lemnului cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului. A făgăduit că îşi va schimba viaţa, simţind că ­păcatele o împiedică să se apropie de Altarul în care Mântuitorul S-a jertfit. Încercase de mai multe ori să intre în biserică, dar o putere nevăzută o oprea. În acel moment a făgăduit că viața ei se va întoarce către lumină, părăsind întunericul faptelor de până atunci.

 De multe ori, şi noi făgăduim că ne vom întoarce la Dumnezeu, dar făgăduința rămâne fără consistenţă, nu o mai aplicăm în viaţa noastră și nu împlinim gândurile şi ­dorinţele de a ne întoarce către Dumnezeu.

Maria Egipteanca a plecat către Valea Iordanului, unde erau mulţi călugări care doreau o viaţă înaltă. Sfântul Sofronie ne spune că în timpul Postului Mare, după prima săptămână, călugării plecau în pustie cu puține finice, cu câteva pâini, pentru hrană, dorind să se roage mult, călătorind către adâncul ­pustiei pentru a avea timp de meditaţie şi liniște. Acolo unde ajungeau când se lăsa noaptea, se odihneau puţin pe pământ, iar în rest se rugau mult, gândindu-se la Dumnezeu făcut om, Care a fost şi El pelerin în lume. După mulţi ani, un călugăr pe nume Zosima, care dorea o viaţă îmbunătăţită duhovniceşte, a cerut semn de la Dumnezeu să întâlnească un om care l-ar putea impresiona prin lucrarea duhovnicească a vieţii lui. S-a dus la o mănăstire de pe Valea Iordanului şi a urmat aceeaşi nevoinţă ca a Părinţilor din acea obște. A plecat după prima săptămână a Marelui Post în pustie şi a întâlnit, după multe zile de călătorie, o ­umbră de om care avea părul ca ­lâna, pielea înnegrită de arşiţa soarelui, pentru că nu mai purta haine de multă vreme și nu se mai întâlnise cu nici un om şi nici cu vreo vietate. Deşi l-a întâlnit prima dată pe Zosima, aceasta i-a spus pe nume şi l-a rugat să-i arunce o haină pentru că era goală şi se ruşina. I-a ­povestit tinereţea ei, cu păcate, dar şi şederea în pustie, cum 17 ani gândurile necuvioase au asaltat-o, luptân­du-se cu ea pentru cei 17 ani petrecuţi în depărtare de Dumnezeu şi apoi cum nu mai avea nevoie de hrană. Însuşi Părintele Zosima a văzut-o cum se ridica de la pământ atunci când se ruga şi cum a trecut râul Iordanului ca pe uscat, înţelegând că viaţa unei femei care fusese păcătoasă s-a schimbat prin Harul lui Dumnezeu şi prin lucrarea Lui, astfel încât aceasta a ajuns un ­adevărat dascăl al pocăinţei. După un an, Cuviosul Zosima s-a întors şi a găsit-o moartă, aşezată pe pământ, cu o însemnare pe nisip, în care scria numele şi data în care se mutase la Domnul, chiar în ziua  Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Hristos. Acesta a ­îngropat trupul ei în pustie, cu ajutorul unui leu, întrucât el nu avea putere şi nici unelte cu ce să facă groapa în adâncul pustiului. „Dă ţărânii ţărâna şi pomeneşte-o pe roaba lui Dumnezeu, Maria, care s-a mutat în luna lui Farnuti, adică aprilie, chiar în ziua Sfintelor ­Pătimiri ale Domnului”.

Care dintre noi are astfel de răbdare a pocăinței îndelungate și necunoscute de oameni, nemaiîntâlnind pe nimeni aproape 50 de ani? Cât de greu ne este acum să redescoperim retragerea sinelui în adâncul chiliei noastre. Nu avem duh de rugăciune, tăcere, smerenie, arătând astfel puțina noastră iubire faţă de Dumnezeu şi puţina noastră dorinţă de a ne pocăi, întorcându-ne către El. 

Adevărata pocăinţă nu se face cu zgomot mult şi nici în văzul lumii. Noi nu postim ca să spunem vecinilor sau, dacă facem milostenie, nu trâmbiţăm ca să ştie. Faptele pocăinţei sunt fapte care trebuie să fie cunoscute numai de Dumnezeu. De aceea, Mântuitorul a şi spus: „Adevărat vă spun că îşi iau plata lor”, adică răsplată de la oameni pentru că doreau să fie lăudaţi de oameni. 

Învăţăm din viaţa Cuvioasei ­Maria Egipteanca că adevărata ­pocăinţă se face în tăcere multă şi smerenie, raportându-ne la Dumnezeu şi niciodată la oameni. Maria Egipteanca se putea pocăi pe treptele unei biserici din Alexandria sau ale vreunei instituții din vestita cetate, dar a înţeles că pentru a fi aproape de Dumnezeu nu trebuie să fii văzut și răsplătit de oameni. Exemplara ei pocăinţă este o lecţie pentru noi toţi şi ne ajută ca măcar în aceste ultime zile ale Sfântului şi Marelui Post să luăm aminte, chiar dacă am cunoscut căderi și plăceri care îi amăgesc pe mulți.

Întoarcerea ei a uimit și firea îngerilor, după cum afirmă Sfântul Andrei Criteanul, în Canonul de pocăință care ne însoțește în acest răstimp. Așadar, să fim atenți la priorități. Altădată, acum, cât mai avem răgaz… 

(† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, Ziarul Lumina)