Postul Paștilor - pătimire împreună cu Hristos

Luni, pe 2 martie, a început Postul Sfintelor Paști, care se va încheia în noaptea praznicului Învierii Mântuitorului Hristos. Postirea aspră, care urmează timp de șapte săptămâni, cu anumite dezlegări sâmbăta și duminica și la marile praznice, este recomandată de Tradiția Bisericii ca o aducere aminte de felul în care a fost tratat Domnul nostru Iisus Hristos de oameni, înaintea răstignirii Sale pe cruce. Postul Paștilor este cel mai vechi dintre posturile Bisericii.

Postul Mare a cunoscut o dezvoltare în primele veacuri creștine și era legat de înțelesul îndoit al Paștilor: sărbătorirea Învierii și amintirea Pătimirilor lui Hristos. Lungimea postului era diferită în primele trei veacuri. Astfel, în secolul al III-lea, acest post putea ține de la o zi până la 40 de ore sau chiar o săptămână. Postirea timp de 40 de ore prin lipsirea totală de hrană avea două înțelesuri, care mai târziu au stat la baza Postului Mare: imitarea postului de 40 de zile al Mântuitorului, după ce a fost botezat de către Sfântul Ioan, și pregătirea pentru întâmpinarea Paștilor. Postul de 6 zile înaintea Paștilor este amintit în „Constituțiile Apostolice”, scriere din secolul al III-lea. Postirea timp de 40 de zile este menționată în secolul al IV-lea, mai ales în legătură cu postul catehumenilor care urmau să fie botezați în noaptea de Paști. În scrisoarea a doua pascală a Sfântului Atanasie cel Mare este menționată postirea timp de 40 de zile înainte de Paști, ca o pregătire ascetică pentru întâmpinarea acestui praznic. La sfârșitul secolului al IV-lea, postul de 40 de zile devine obișnuit pentru întreaga creștinătate, chiar dacă felul exact de postire (cu sau fără sâmbete și duminici) va fi diferit încă multă vreme, de la o regiune la alta. Spre exemplu, Socrate, istoric bisericesc din secolul al V-lea, scria despre acest post astfel: „Postul înainte de Paști este ținut diferit... la Roma postesc neîntrerupt 3 săptămâni, în afara sâmbetelor și a Zilei Domnului [duminica], în Iliricum, Grecia și Alexandria țin post 6 săptămâni până la Paști și numesc aceasta Patruzecime, alții însă încep postirea cu 7 săptămâni înainte de Paști... și țin trei săptămâni câte cinci zile, dar și unii, și alții, chiar dacă postesc un număr diferit de zile, numesc acest post Patruzecime, unii se abțin de la mâncarea animalelor însuflețite, alții din cele însuflețite mănâncă numai peștele, iar alții cu peștele mănâncă și păsări... alții se abțin de la fructe și ouă, alții mănâncă doar pâine uscată, iar alții nu primesc nici aceasta, iar unii postesc până la ceasul al 9-lea și după aceasta mănâncă orice fel de hrană” (Socrate, Istoria V, 22). Ulterior, în interiorul Imperiului Bizantin, Postul Mare a ajuns să fie ținut așa cum îl cunoaștem noi astăzi, cu abținere de la hrană de origine animală, dezlegare la untdelemn și vin sâmbăta și duminica și la pește de Buna Vestire și Florii. Postul începe cu lunea de după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai și ține până în noaptea Paștilor, adică 48 de zile, dintre care ultimele șase fac parte dintr-o săptămână specială, numită Săptămâna Sfintelor Pătimiri. 

Înțelesul duhovnicesc al Postului Mare

Sfântul Grigorie Palama spune, în omilia 13 la Duminica a 5-a din Postul Mare, că prin postire noi „nu numai că pătimim și murim împreună cu Hristos, dar vom și învia și împărăți cu El în veșnicie”. Astfel, Postul Mare este văzut de creștinii ortodocși o vreme de smerenie stăruitoare în fața lui Dumnezeu, creștere spirituală, curățire și înnoire interioară. Sfântul Ioan Casian definea acest post ca „zeciuiala pe care i-o dăm lui Dumnezeu”. 

Sfântul Atanasie cel Mare spunea astfel despre importanța acestui post: „Dacă cineva nu ține seama de Patruzecime, nu ține seama nici de Paști”. După ce practica împărtășirii a devenit mai rară, Postul Mare a fost privit și ca o perioadă de pregătire pentru Euharistie, după cum învăța la sfârșitul secolului al IV-lea Sfântul Ioan Gură de Aur. În legătură cu asprimea postirii acestei perioade, canoanele Bisericii opresc săvârșirea Liturghiei cu Anafora de luni până vineri în Postul Mare. În secolele V-VI s-a răspândit practica săvârșirii unei rânduieli speciale de împărtășire incluse în slujba Vecerniei, cunoscută astăzi sub numele de Liturghia Darurilor înainte sfințite. 

De asemenea, anumite praznice sunt mutate în zilele de sâmbătă și duminică, iar dacă se țin, atunci au o rânduială diferită, conform perioadei de postire. În perioada postului este oprită săvârșirea nunților și a zilelor de naștere (canonul 52 al Sinodului de la Laodiceea). 

Rânduieli speciale în slujbele din Postul Mare

Postul Mare are duminici consacrate anumitor evenimente sau sfinți din Biserică, precum și slujbe deosebite, la care încearcă să participe toți credincioșii. Astfel, prima duminică a postului este consacrată încheierii disputelor iconoclaste și este numită „a Ortodoxiei”, a doua este consacrată Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, viețuitor în secolul al XIV-lea, a treia este închinată cinstirii Sfintei Cruci, a patra Sfântului Cuvios Ioan Scărarul, a cincea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, iar a șasea Intrării Domnului în Ierusalim. În zilele de luni până joi din prima săptămână a Postului Mare, la slujba Pavecerniței Mari se citește, în loc de canonul zilei, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, de către arhiereu sau preotul slujitor în patru stări, fiecare în câte o zi. Același canon este citit la slujba Utreniei speciale din Joia săptămânii a cincea din Post, numită Denie, de la cuvântul rusesc ce desemnează Privegherea. În Sâmbăta săptămânii a cincea, tot la Utrenie (vineri seara), se citește Imnul Acatist al Maicii Domnului. Privegherile sau Deniile din Săptămâna Pătimirilor încep de duminică și țin până vineri și sunt dedicate unor sfinți sau evenimente din viața Mântuitorului Hristos, mai ales ultimele zile înainte de moartea pe cruce. Una dintre sedealnele Utreniei de luni, din prima săptămână a Postului Mare, spune astfel: „Preacinstitul Post să-l începem cu bucurie, strălucind noi cu razele sfintelor porunci ale lui Hristos, Dumnezeul nostru, care sunt: strălucirea dragostei, fulgerul rugăciunii, sfințenia curăției, tăria ­bărbăției. Ca să ajungem luminați la sfânta Înviere cea de a treia zi, care luminează lumea cu nestricăciunea”.

(Pr. Eugeniu Rogoti, Ziarul Lumina)