Risipitorul și drumul întoarcerii

În Duminica a 34-a după Rusalii, Biserica ne pune înainte una dintre cele mai frumoase pagini de Evanghelie, prin care ne pregătește mai intens pentru perioada Postului Mare, care ne îndeamnă pe toți la căință, plângând pentru păcatele noastre, cu dorința întoarcerii la Părintele Cel bun pentru a primi iertarea și binecuvântarea Lui.

Pilda Întoarcerii Fiului risipitor face parte din cele trei pilde cunoscute din capitolul al 15-lea al Evangheliei după Sfântul Luca, în care se vorbește despre rătăcire și înstrăinare, dar mai ales despre aflare și întoarcere.

Relatarea Evangheliei despre Întoarcerea Fiului risipitor constituie de fapt tulburătoare și pilduitoare cuvinte pe care Mântuitorul le-a rostit ucenicilor care îl urmau în timpul activității sale publice.

Părinții Bisericii ne spun că această pildă i-a avut în vedere pe cei din neamul ales al iudeilor, în primul rând pe farisei, care îi desconsiderau pe ceilalți, socotindu-se doar ei drepți și fără prihană, neacceptându-i pe vameși, pe păcătoși și pe toți cei care ar fi putut deveni fii ai Împărăției lui Dumnezeu. Se considerau îndreptățiți să moște­neas­că Împărăţia și singurii care meritau iubirea lui Dumnezeu.

Pilda Întoarcerii Fiului risipitor are o concluzie tulburătoare: „Mai mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru drepții care nu au nevoie de pocăință”.

Părinții Bisericii ne spun că pilda amintește viața fiecăruia dintre noi, pentru că mulţi am avut experiența fiului rătăcitor plecat departe de casa părintească, risipindu-și viața în dezmierdări, dar care la un moment dat a avut puterea să se întoarcă pe calea virtuții.

Există oameni care se consideră buni, dar care nu au puterea de a-i accepta pe cei care s-ar putea întoarce într-o zi de pe drumul greșit al viețuirii lor.

Evanghelia are în vedere libertatea greșit înțeleasă și asumată. Astfel, fiul iubit al părintelui cel bun, după căutări risipitoare, a ajuns în starea de umilință în care l-au dus păcatul și neascultarea. Atunci a gândit: „Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Aceasta voi face, mă voi ridica și mă voi duce la tatăl meu și îi voi spune: tată am greșit la cer și înaintea ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, fă-mă ca pe unul dintre argații tăi”.

Cu acest gând a plecat din țara îndepărtată și, pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, semn că îl aștepta în fiecare zi. I-a ieșit în întâmpinare și l-a îmbrățișat. Evanghelia ne spune că i-a dat inel în mâna lui, le-a spus slujitorilor să îi dea haină nouă și să facă ospăț pentru a se bucura de întoarcerea lui.

Auzind veselia care răzbătea dincolo de zidurile casei, fiul cel mare n-a avut puterea să intre înăuntru și să se bucure de întoarcerea fratelui său. Dialogul acestuia cu tatăl său este specific dialogurilor pe care le auzim adeseori, pline de dispreț. Nu l-a numit fratele meu, ci i-a spus fiul tău, reproșându-i tocmai tatălui cel bun atitudinea de iertare și de primire a acestuia în casa părintească. N-a avut puterea să-l numească fratele meu, ci fiul tău care a risipit averea cu desfrânatele a fost primit și l-ai iertat, iar eu nu m-am putut bucura nici măcar de un ied, adică de un ospăț obișnuit, nu la fel de atent pregătit, cum a fost cel cu vițelul îngrășat, rânduit pentru fiul risipitor.

Pilda Întoarcerii Fiului risipitor are multe învățături pe care Domnul le adresează inimilor noastre, una dintre cele mai evidente fiind aceea că fiecare creștin trebuie să aibă iubirea asemenea părintelui cel bun. Sfinții Părinți ne spun că Biserica este spital, nu tribunal. Biserica nu judecă pe nimeni, fiind singurul loc din lume unde păcătosul, indiferent de păcatul lui, primește iertare de la Hristos Domnul, Care a spus: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28).

Foarte mulți semeni de-ai noștri exprimă iubirea prin cuvinte, se bucură de anumite relații și privilegii, dar, atunci când ar trebui să mărturisească prin trăire și prin fapte iubirea față de alții, nu vor sau nu mai au puterea să o facă. Marele apostol al neamurilor, Sfântul Pavel, spunea între altele: „Bucurați-vă cu cei ce se bucură”. Dacă nu avem puterea de a ne bucura cu cei care se bucură și cu cei care se întorc, înseamnă că și noi suntem departe de Dumnezeu, iar anumite fapte ale noastre sunt de fațadă, nu îndreptate către Domnul, ci doar pentru a fi răsplătiți de oameni.

Biserica are în tezaurul ei imnografic o cântare deosebit de profundă, intitulată „Brațele părintești”: „Brațele părintești sârguiește a mi le deschide mie, că în desfătări am cheltuit toată viața mea, spre bo­găția cea necheltuită a îndurărilor Tale, privind, Mântuitorule, acum, nu trece cu vederea inima mea cea săracă, căci către Tine, Doamne, cu umilință strig: Am greșit, Părinte, la cer și înaintea Ta!” Această cântare, frumos așezată pe note, este întotdeauna intonată la tunderea în monahism, la momentul când cineva devine călugăr și făgăduiește înaintea Sfântului Altar că își va trăi în pocăință viața din acea clipă. Imnul este inspirat tocmai din istorisirea Evangheliei Întoarcerii Fiului risipitor, unde ni se vorbește despre iubirea părintelui cel bun, despre căință, dorința unui nou început și dobândirea iertării.

Fiecare dintre noi are nevoie de acest moment al întoarcerii. Există foarte multe doruri pe care le au îndeosebi oamenii înțelepți, care trec cu folos prin viață. Primul dintre ele este dorul după Dumnezeu, după darurile Sale cele bogate. Cel care trăiește departe de darul Duhului Sfânt primit la Botez va simți într-o zi dorul de Dumnezeu, chiar dacă ar avea o viață care poate să-i ofere totul. Va simți dorul după Dumnezeu și după viața veșnică.

Nu se poate exclude niciodată dorul după părinți, după locurile natale, după oamenii minunați pe care i-am întâlnit și care ne-au făcut vreodată bine sau care constituie exemplu pentru alții. Eminescu spune că există și un dor după moarte, de fapt dorul după nemurire.

Dorul după Dumnezeu îl simțim și noi, chiar și atunci când ne-am îndepărtat de calea virtuților, pentru că țara îndepărtată despre care amintește Evanghelia este spațiul uitării de Dumnezeu. Adeseori dorim o falsă libertate, întrucât nu înțelegem că aceasta poate exista doar în raport cu Dumnezeu. Falsele libertăți, apreciate tot mai mult în lumea noastră, fără Dumnezeu, nu sunt aducătoare de bucurie și acest lucru îl observăm din experiența fiului plecat departe, dar care în cele din urmă a avut dorul de a se întoarce la casa iubirii părintești. Noi suntem experți în a-i observa pe alții, îi judecăm frecvent, dar nu reușim să ne cunoaștem pe noi înșine. De aceea, celebrul dicton grecesc Cunoaște-te pe tine însuți este revenirea în sine și mai ales dorința întoarcerii la Dumnezeu.

Dacă vreodată am cunoscut și noi vreo călătorie mai lungă sau mai scurtă în spațiul uitării de Dumnezeu, este numaidecât necesară calea întoarcerii, a revenirii la Părintele Cel bun. Această cale duce întotdeauna în Biserică, despre care i s-a spus odinioară lui Petru Verhovnicul că nici porțile iadului nu o vor birui, adică întreaga forță a întunericului de atunci și din alte vremuri nu va putea sta împotriva iubirii lui Dumnezeu. Calea întoarcerii este, așadar, cel mai important lucru din viața noastră.

Și atunci când suntem risipitori, ori avem pretenția că suntem ascultători față de Părintele Cel bun, să rămânem cu luare aminte pentru că Dumnezeu Cel bun privește în zare mereu, așteptându-l pe fiul rătăcitor, iar atunci când l-a văzut îndreptându-se către el, a ieșit întru întâmpinare cu bucurie mare.

Sfântul Apostol Pavel ne spune că vrednic de crezare este cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu. El, marele misionar, se considera cel dintâi dintre păcătoși, atunci noi unde ne-am putea situa, privind la această smerenie?

Va trebui să găsim întotdeauna drumul întoarcerii, al regăsirii, al privirii înlăuntrul nostru, al schimbării omului dinlăuntru, mai mult decât al omului din exterior.

Biserica ne așteaptă mereu. Constatăm că mai este încă loc… iar brațele ei părintești sunt larg deschise…

(Ziarul Lumina)