Părintele Visarion Alexa: „Degeaba te împărtășești duminică, iar în restul săptămânii nu ai pic de timp pentru Domnul”

V-ați gândit dumneavoastră cât de puțin timp petrecem noi cu Dumnezeu? Cât timp dintr-o săptămână Îi dedicăm Lui? Pe pământul acesta, în grijile acestea și în preocupările acestea mărunte ale lumii în care trăim, vom sta foarte puțin, dar ce facem după?! Știți la ce ne ajută pe noi Biserica? Să învățăm, încă din timpul vieții să murim. Aici, în Biserică, ne pregătim să întâmpinăm acest ceas al morții, plini de putere, de nădejde, plini de credință, pentru că noi știm unde și cu Cine vom merge. „Cu câtă durere v-am născut...”, spune Sfântul Apostol Pavel.

Să știți că fiecare dintre dumneavoastră este foarte important pentru parohie, pentru preot. Când vine omul și-mi pune în mână pomelnicul pe care stau scrise numele celor dragi, mă gândesc așa: „Doamne, câți or fi în suferință, câți or fi în durere?”. Apoi mă gândesc la cei adormiți: „Câți or fi în iad, în singurătatea iadului și câți în Rai, cu Domnul?”. Nu sunteți simple nume, nu sunteți simple chipuri. Duhovnicul ține minte chipul, viața, faptele omului, toate acestea se revarsă în inima duhovnicului prin lucrarea și grija lui Dumnezeu față de fiecare om. El lucrează înlăuntrul inimii duhovnicului și îi cuprinde pe toți, iar duhovnicul se află, la rândul său, în inima duhovnicului lui. Aceasta este Biserica, acestea sunt legăturile nevăzute dintre noi.

Să știți că există aici, în viața noastră un cuvânt teribil, ce o osândește... trebuie. Trebuie să te rogi, trebuie să mergi la biserică, să te spovedești, să te împărtășești, dar să știți că acest cuvânt omoară sufletul nostru și noi nu-L mai putem simți și căuta pe Dumnezeu. Nu, nu trebuie să faci nimic din toate acestea, dacă nu dorești. Aici nu este vorba de „trebuie”, ci este vorba de ceva lăuntric, de ceva care în om se arată ca o putere, ca o energie care îi dă viață. De aceea vă spun că nimic nu trebuie, de aceea poate spunea părintele Sofronie că cercetează, că este foarte atent la tresăririle din sufletul lui și că își ghidează viața după zbaterile sufletești, după două repere din inima lui: tristețea și bucuria.

Nimic nu trebuie, dar să știți că fără o viață duhovnicească, fără spovedanie și împărtășanie, fără o căutare adânca în inima lui, fără rugăciune, viața omului se topește. Degeaba te împărtășești duminică, iar în restul săptămânii nu ai pic de timp pentru Domnul, degeaba te spovedești o dată pe lună sau în posturile cele mari și în restul timpului sufletul tău nu suspină deloc. Să nu cumva să credem că doar pentru că suntem ortodocși ne vom mântui, să nu avem impresia că doar făcând formal lucruri pentru Dumnezeu ne vom mântui, atâta timp cât inima noastră nu începe să suspine și să strige după El. Împărăția lui Dumnezeu se dobândește cu suspinuri, nu cu reguli!

Surpriza cea mare este moartea... nu știm când vine, nu știm cât timp de pocăință avem. Mi-e teamă în fiecare zi să nu fac lucruri care să-L îndepărteze pe Domnul de la mine, în fiecare zi mă tem că tot ce fac să nu se transforme în formalism și în lucruri lipsite de sens.

Dacă văd că un om arde - de tristețe sau de bucurie - știu că omul acela este în Împărăție, dar când văd un om rece, formal, care doar își împlinește datoria, mă întristez profund. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur un lucru teribil: „Unui astfel de om poți să-i vorbești despre „focul iadului”, nu se mișcă nimic, poți să-i vorbești despre rai, despre dragostea lui Dumnezeu, nimic nu-l trezește, inima lui rămâne de piatră. Îi bați în piept și îi spui să se deschidă, dar el e de neclintit. Nu-ți rămâne decât să te rogi pentru el”.

Există și oameni care mă întreabă: „Părinte, îmi dați voie să mă împărtășesc?”. Păi eu sunt stăpânul Sfintei Împărtășanii, eu sunt stăpânul Tainelor lui Dumnezeu? Stăpânul e El, El ni se dăruieşte în Sfântul Potir. Dacă omul vrea, dacă omul tânjește după Sfânta Împărtășanie, primește binecuvântarea mea.

Ne rătăcim adesea în toate cele ale lumii, fără atenție asupra sufletului nostru, fără a mai privi spre Dumnezeu. De foarte multe ori, din păcate, chiar și noi, preoții, suntem cuprinși de grijile lumești și nu le lăsam deoparte nici când începe Sfânta Liturghie, ci ne lăsăm copleşiţi de ele devenind oameni formali...

(Doxologia.ro)