Darurile smeritei rugăciuni

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, prea desfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa ­decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 18, 10-14)

Odată cu Duminica Vameșului și a Fariseului începe drumul cel cu 10 popasuri al Triodului, o perioadă specifică în calendarul bisericesc, pregătitoare pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului. Suntem chemați la o primenire sufletească în care pocăința și faptele concrete izvorâte din ea, exprimate în rugăciune, post, spovedanie, milostenie, trebuie să fie mai intense și mai lucrătoare în viața noastră. Trecerea către vremea Triodului și apoi către Postul Sfintelor Paști se face lin, prin mai multe duminici pregătitoare: a lui Zaheu Vameșul, a Cananeencei, a Vameșului și Fariseului, a Întoarcerii Fiului risipitor. Pericopele evanghelice din aceste duminici ne pun în față tipologii de oameni păcătoși care se recunosc ca atare în pocăință, își asumă o condiție de mare smerenie în fața lui Dumnezeu și ajung la sfârșit să se bucure de mila Lui.

Pilda Vameșului și a Fariseului ne vorbește despre rugăciunea smerită care este începutul oricărei pocăințe. Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că „doi oameni s-au suit în templu ca să se roage: unul fariseu și celălalt vameș” (Luca 18, 10). Ni se prezintă, așadar, două categorii de oameni care se aflau, în acea vreme, într-o opoziție ireconciliabilă. Fariseul era un practicant conștiincios al credinței și implicit, am putea bănui, un profesionist al rugăciunii, în timp ce vameșul făcea parte dintr-o categorie profesională mult blamată. Meseria lui presupunea nu doar un compromis moral prin fapte de hoție, corupție sau asuprire a celui sărman, ci și un compromis spiritual prin colaborare cu forțele de ocupație și slujirea unei autorități păgâne, a unor închinători la zei.

Rodul diferit al rugăciunilor

„Cu lucrurile îndreptățirii înălțându-se fariseul, în lanțurile slavei deșarte rău s-a încurcat, lăudându-se peste măsură; iar vameșul, înălțându-se cu aripile smereniei, lesne s-a apropiat de Dumnezeu” (Triod). Și totuși, Mântuitorul Iisus Hristos, Care „a venit să ne mântuiască și să ne scandalizeze” (părintele Nicolae Steinhardt), ne arată că rugăciunea vameșului celui păcătos a fost mai bine primită înaintea lui Dumnezeu decât cea a dreptului fariseu. Parabola ne arată clar că, deși amândoi se rugau, deși se aflau în același loc de rugăciune, Templul din Ierusalim, având amândoi conștiința că vorbesc cu Dumnezeu, rezultatul rugăciunilor lor nu a fost deloc același, deznodământul fiind unul neaștep­tat, rugăciunea fariseului, care îndeplinea cu prisosință poruncile Legii vechi, nefiind ascultată.

Vocația creștinismului 

Cheia care ne ajută să depășim această nedumerire se află în chiar primul verset al parabolei: „Către unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț spre ceilalți, a zis pilda aceasta” (Luca 18, 9).

Rugăciunea fariseului este o formală dare de seamă despre propria viață religioasă, pe care el însuși o evaluează la superlativ. Faptele dreptății pe care le enumeră nu spun nimic nici despre starea lui sufletească și nici despre relația cu Dumnezeu Căruia I se roagă. Din contră, valoarea lui se precizează prin raportarea la ceilalți oameni, într-o atitudine de superioritate, de lejeră judecată și chiar de dispreț („Nu sunt ca ceilalți oameni sau ca vameșul acesta”; Luca 18, 11).

Vameșul vine în fața lui Dumnezeu cu conștiința păcatului și trăiește intens durerea păcăto­șeniei lui. Nu se raportează la ceilalți oameni și nici nu avea cum din situația în care afla, ci, privind în adâncul sufletului și descoperind acolo ticăloșia, imploră mila lui Dumnezeu Cel milostiv. Este important să înțele­gem că, deși Mântuitorul Iisus Hristos primește gestul de smerenie al vameșului, nu exclude rugăciunea fariseului („Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela”; Luca 18, 14). Dumnezeu Cel întrupat, Care a venit să mântuiască lumea, nu are pe nimeni de pierdut. Mai mult, Îi are ca frați pe toți cei pe care poate noi nu îi considerăm frați. Aceasta este de fapt vocația creștinismului, de a cuprinde întregul neam omenesc în dragostea lui Dumnezeu.

Harul dătător de viață al rugăciunii smerite

„Mergând în viață pe calea dreaptă să urmăm înțelepciunii celei dorite a vameșului și să fugim de trufia cea urâtă a fariseului, ca să fim vii” (Triod).

Avem așadar, în pilda aceasta, doi oameni care vin în fața lui Dumnezeu, unul mândru pentru faptele sale și altul smerit pentru păcatele sale. Ar fi comod să înțelegem că ei sunt exponenții a două categorii de oameni reli­gioși, însă parabola nu se pretează la o înțelegere în cheie simplistă, căci vameșul și fariseul coexistă nu doar în Biserică, ci și în fiecare din noi, în suișurile și coborâșurile vieții noastre duhov­nicești. Ori de câte ori micile noastre reușite duhovnicești ne îndrep­tățesc să avem o stare de autosuficiență în fața lui Dumnezeu și de semeață excludere sau marginalizare a celor din jur, inspirăm ceva din atitudinea fariseului, care „în lanțurile slavei deșarte rău s-a încurcat”. Rugăciunea smerită și sinceră către Dumnezeu naște o raportare corectă și ziditoare față de semenul nostru. Atunci când între cele două nu există concordanță, înseamnă că trăim o schizofrenie spirituală, aflându-ne în înșelare și falsă smerenie.

Evanghelia Vameșului și a Fariseului ne cheamă la pocăință și la smerenie. Nici despre una, nici despre alta nu este comod să vorbești în ziua de azi. Pocăința este un cuvânt demonetizat și folosit în limbajul comun cu un sens peiorativ, în timp ce smerenia este o calitate morală negată în lumea de azi, când, încă din copilărie, se inoculează în ființa umană germenii mândriei, egoismului și ai îndreptățirii. Despre smerenie, Sfinții Părinți au scris tomuri întregi, dar mai presus de toate au trăit-o. Și fiecare dintre noi ar trebui să ceară, în rugăciune, așa cum a cerut Prorocul David, o „inimă înfrântă și smerită” (Psalmul 50). În lucrarea Postul Mare, părintele Alexander Schmemann spunea foarte frumos că „aceasta este taina Fecioarei Maria, a cărei smerenie a făcut bucuria întregii creații, taina tuturor sfinților și taina fiecărei ființe umane în timpul puținelor momente ale apropierii ei de Dumnezeu”.

Calea conștientizării demnității noastre

Ce înseamnă „să mergem pe calea cea dreaptă și să urmăm înțelepciunii celei dorite a va­meșului”? Înseamnă să ne cu­noaștem pe noi înșine, prin po­căință, și să ajungem să-L cu­noaștem pe Dumnezeu, atât cât ni Se descoperă. Biserica ne învață că Dumnezeu este o taină și, prin urmare, este de necuprins de mintea omenească. Dar din această taină ajung către noi raze duhov­nicești, pe care Biserica le nu­mește energiile sau lucrările lui Dumnezeu în lume. Vameșul s-a apropiat cu sfială de taina lui Dumnezeu și nu s-a adresat unui Dumnezeu ab­stract, ci s-a rugat lui Dumnezeu Cel milostiv, intrând prin această adresare într-un dialog conștient cu El. Rugăciunea noastră este primită doar atunci când vine din suflet, când exprimă starea noastră sufletească și când mărturisește numele lui Dumnezeu cel în Treime lăudat, pe care L-am cunoscut într-un anumit moment al vieții (Dumnezeul Păcii în tulburare, Dumnezeul Tămăduiri și al Iubirii de oameni în boală, Dumnezeul Milei în strâmtorare).

Pilda Vameșului și a Fariseului ne pune în față, în ultimă instanță, problema înțelegerii lui Dumnezeu în Legea Vechiului Testament, când S-a descoperit oamenilor prin porunci, și a revelației depline a Lui în Noul Testament, când Mântuitorul Iisus Hristos valorizează desă­vârșit chipul lui Dumnezeu din om.

Drumul Triodului trebuie să fie un exercițiu de cunoaștere de sine, de atingere a unei matu­rități lăuntrice, care ne angajează pe un urcuș duhovnicesc, luminând chipul lui Dumnezeu din sufletul nostru. Fără aceasta nu putem nădăjdui să ajungem să trăim „primăvara sufletului nostru” și „să fim vii”, împărtășind astfel semenilor bucuria Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.

(Pr. Conf. Dr. Radu Petre Mureșan, Ziarul Lumina)