Vreme şi vremuri

Vreme trece, vreme vine.” Eminesciana glosare, în simplitatea ei atât de adâncă, dă întreaga măsură a veşniciei timpului şi a măcinişului clipei. Vremea cea nesfârşită şi vremurile lunecătoare, risipite precum fumul. Se spune despre vremuri că sunt aidoma oamenilor şi oamenii asemenea lor. Există, fără îndoială, o legătură de vase comunicante între aceste două realităţi. Umanitatea colorează epocile, timpurile, dându-le reliefuri, sensuri, identitate. Dar şi vremurile modelează comportamentele umane. De asta, nu întâmplător, ci după experienţe, desigur amare, cronicarul a oftat, scriind despre Moldova şi moldoveni că se află sub apăsarea vremurilor.

Oamenii obişnuiesc a se supune chiar grozăviei vremurilor. Totodată, nu lipsesc nici cei în stare a se lua la trântă cu acestea. Sunt cei care duc mai departe lumea. Plătesc scump adeseori cutezanţa, de multe ori cu viaţa, dar mişcă omenirea, scot din inerţie şi chiar din crize fără capăt planeta. E ceea ce simt că lipseşte României, într-un timp care cere imperios aşa ceva. Şi nu e vorba de un singur om, oricât de providențial ar fi, ci de mult mai mulţi. O acţiune conjugată a acestora ar putea, poate, schimba din temelii ţara, i-ar imprima un alt curs, ar smulge-o din smârcul imoralităţii, în care se cufundă de la o zi la alta. Ne-ar trebui, şi încă îmbelşugat, oameni în stare a aşeza înaintea interesului lor pe cel al naţiei din care se trag. Nu s-ar naşte pentru prima oară astfel de fiinţe în România. De pildă, în secolul al XIX-lea, doi tineri boieri luminaţi, Costache Negri şi Scarlat Vârnav, au donat pânze de mare valoare ale picturii universale, cumpărate prin licitaţie la Paris din agoniseala proprie, ca să se organizeze la Iaşi prima pinacotecă românească. Au purces la acest gest nobil îndată ce s-au întors de la studiile din capitala Franței. Și nu e deloc lipsit de importanță de menționat că nu erau din cale afară de bogați, dar aveau pe deplin simțământul datoriei față de patria care-i dăduse omenirii. Împărtășeau acel adagiu al unui mare demnitar străin, care spunea că nu se cade să te întrebi ce face țara pentru tine, ci ceea ce faci tu în primul rând pentru ea. Nu cred că sămânţa unor asemenea oameni ­a pierit cu totul în ţara românească. Pare a nu exista însă acum solul fertil rodirii, adică acel climat favorabil, şi nu prea se zăresc personalități jertfitoare, prin viziunea și lucrarea cărora să răzbim şi să ieşim de sub strivirea unor vremuri neprielnice.

„Vreme trece, vreme vine.” Rostirea eminesciană din „Glossă” nu ne vestește vremea cea bună, atât de dorită, ci glăsuiește că vremurile-s tot mai smintite, că o iau razna, amintindu-ne tot mai mult de prezicerile apocaliptice. Ca să nu ne pierdem cu totul în hăţişul vremii şi vremurilor, se cere a ne regăsi buna- cuviinţă, respectul datului şi legatului dumnezeiesc.

(Grigore Ilisei, Ziarul Lumina)