Doar ochii sfinţi văd mântuirea

„În vremea aceea au adus părinţii pe Iisus Pruncul la Ierusalim ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în Legea Domnului, ca „orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului” şi ca să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, „o pereche de turturele sau doi pui de porumbel”. Şi, iată, era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, iar Duhul Sfânt era asupra sa. Lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Şi, din îndemnul Duhului a venit la templu; iar când părinţii au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii, Simeon L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel. Iar Iosif şi Mama Pruncului se mirau de ceea ce se vorbea despre Prunc. Şi i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria, Mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri, iar prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi. Şi era şi Ana prorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer, ajunsă la adânci bătrâneţi şi care trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria sa; ea era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua, în post şi în rugăciuni. Şi venind şi ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuirea în Ierusalim. După ce au săvârşit toate, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui.”

Primele trei praznice ale anului, Tăierea Împrejur a Domnului (1 ianuarie), Botezul Său la Iordan de către Sfântul Ioan (6 ianuarie) şi Întâmpinarea sa de către drepţii Simeon şi Ana la Templu (2 februarie), sunt momente ale activităţii pământeşti a lui Hristos prin care Biserica pune înaintea creş­tinilor o virtute foarte preţuită: aceea a respectării rânduielii. Sfântul Apostol Pavel spunea că Hristos s-a „născut sub lege ca pe cei de sub lege să îi mântuiască” (Galateni 4, 4). Astfel, pă­rinţii Domnului au respectat rânduiala iudaică de a pune la opt zile numele pruncului, odată cu rânduiala tăierii împrejur (Luca 2, 21), precum şi pe aceea de a aduce la templu pe primul născut de parte bărbătească (Luca 2, 22), iar mai târziu, la vârsta maturităţii, Însuşi Domnul, fără necesitatea for­mală, vine la Ioan să se boteze, „că aşa se cuvine nouă ca să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15).

Rolul închinării celui întâi născut 

Potrivit tradiţiei iudaice, pruncul de parte bărbătească „ce deschide pântecele”, cum spune o cântare a praznicului, adică întâiul născut al unei familii, nu era „proprietatea” părinţilor, ci aparţinea de drept lui Dumnezeu şi de aceea, pentru a putea rămâne în sânul familiei, trebuia „răscumpărat” printr-o jertfă sângeroasă. La fel se întâmpla şi cu primul născut dintr-un animal curat, care era adus lui Dumnezeu ca jertfă, precum şi cu primele roade, sau „prinoasele”. Această viziune asupra creaţiei nu este întru totul respectată azi, fiindcă noi nu mai aducem jertfe sângeroase, din moment ce a avut loc jertfa unică şi veşnic răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu. Dar ea arată cât de important era locul lui Dumnezeu în viaţa iudeilor din Antichitate. Ba până în zorii epocii moderne exista îndeosebi în Occident tradiţia ca unul dintre copiii născuţi într-o familie să fie încredinţat încă din pruncie vieţii bisericeşti consacrate, devenind „rugător” pentru întregul neam. De această rânduială au făcut uz şi Ioachim şi Ana, ei încre­dinţând templului o fiică. Iar aceeaşi lege au ţinut-o şi Fecioara Maria împreună cu Dreptul Iosif, atunci când au venit la templu, la 40 de zile de la Naşterea Domnului, spre a-L închina, răscumpărându-L prin jertfa unor animale, simbolizând puritatea şi fidelitatea: porumbelul sau turtureaua. Nimeni nu îi obliga formal să respecte această rânduială religioasă, însă pentru oamenii credincioşi există întotdeauna simţul evlaviei şi al dorinţei de a-I da lui Dumnezeu locul cuvenit.

Aşteptarea şi prorocia

Dar, ajunşi la templu, Maria şi Iosif nu sunt întâmpinaţi de preoţii templului, sau cel puţin Evanghelistul nu ne spune nimic despre aceasta, ci de Simeon, un proroc înaintat în vârstă, care primise de la Dumnezeu încre­dinţare că nu va muri până nu va vedea mântuirea promisă lui Israel. Tradiţia creştină spune despre acesta că se îndoise de prorocia naşterii din Fecioară (Isaia 7, 14) atunci când a tradus Scriptura şi tocmai de aceea a trăit aproape trei sute de ani ca să vadă „mângâierea lui Israel”, care coincidea cu împlinirea prorociei odinioară contestate de el. Evanghelia ne mai arată că „Duhul lui Dumnezeu era asupra lui”, aşa că a fost înştiinţat la momentul potrivit ca să vină la templu. Am putea spune că nu el l-a întâmpinat pe Domnul la porţile locaşului, ci că Dumnezeu l-a invitat la întâlnire, printr-o descoperire divină. Însă aştep­tarea lui Simeon nu avea loc oricum, ci în duh de rugăciune şi slavă adusă lui Dumnezeu, totodată binecuvântându-i pe oamenii prin care Dumnezeu Îşi împlineşte cuvântul dat. Tocmai de aceea împlinirea profeţiei e marcată de Simeon prin rugăciunea „Acum slobozeşte”, care a rămas în cultul Bisericii, citindu-se la fiecare Vecernie, în amintirea celui care a văzut cu ochii săi mântuirea. Imnul lui Simeon lărgeşte semantica tradiţională a termenului „Mesia”, care este atât „Unsul”, cât şi „slava” lui Israel, dar totodată „Lumina” ce cheamă toate popoarele la descoperire, adică la ieşirea din întuneric şi la mântuire. Cântarea lui Simeon e continuată de o prorocie „privată”, pe care bătrânul o face Maicii Domnului. Din aceasta aflăm că, deşi Mântuitor al neamurilor, Pruncul Iisus va fi semn spre împotrivire, iar mulţi din poporul ales vor cădea, necrezând în El, în timp ce alţii se vor ridica. Chiar mai mult, suferinţele îndurate de Hristos vor trece prin sufletul Maicii Sale ca o sabie, fiindcă prin acea înţepătură dureroasă care urma să fie moartea Sa pe Cruce se vor descoperi „gândurile din multe inimi”. Experienţa durerii mamei în faţa chinurilor Fiului ei o face pe Maica Domnului să devină adânc compătimitoare faţă de fiecare dintre noi, părtaşă durerilor şi neputinţelor noastre şi, tocmai de aceea, mângâietoare şi ajutătoare tuturor. Evanghelistul aminteşte şi de văduva Ana, înaintată în vârstă în slujba Templului, care şi ea a fost mişcată de Dumnezeu spre a participa la acest moment al primei veniri a Pruncului Mântuitor în locaşul Tatălui. Rolul ei în finalul acestui pasaj biblic este acela de a întări adevărul vedeniei lui Simeon şi de a proroci pe Mesia tuturor celor care Îl aşteptau să vină, mai ales celor statornici în credinţă până la bătrâneţe. 

Viaţa sfântă, temei al legăturii omului cu Dumnezeu

Dacă despre Simeon se spune că era drept şi temător de Dumnezeu, despre Ana aflăm că trăia în post şi rugăciuni, nedepărtându-se de templu. Aşadar, darul profeţiei şi cel al comunicării cu Duhul lui Dumnezeu au întotdeauna ceva în comun cu un stil de viaţă aparte, în care se cultivă dreptatea, frica de Dumnezeu, asceza şi statornicia. De aceleaşi virtuţi se făceau părtaşi cu siguranţă la fel de mult Dreptul Iosif şi Maica Domnului şi, cu toate acestea, la auzul profeţiei lui Simeon, ei s-au mirat. Aceasta înseamnă că viaţa în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu nu înseamnă automat cu­noaşterea tuturor tainelor divine, vederea viitorului ori familiaritatea cu cele sfinte în aşa măsură, încât uimirea, surprinderea să dispară. Oamenilor sfinţi nu că Dumnezeu nu le descoperă toate ale Sale, ci mai degrabă El le arată cele care le sunt de folos, iar ei nu caută cu înverşunare semne, minuni, revelări misterioase, ci, dimpotrivă, aşteaptă cu răbdare şi pace glasul Domnului. Un indiciu şi însoţitor al sfinţeniei este şi discreţia, proprie lui Simeon şi Anei: despre ei nu se mai vorbeşte nicăieri în Scripturi, nici înainte şi nici după acest episod. 

Dacă drepţii Simeon şi Ana ne sunt daţi pildă în slujirea Domnului cu statornicie, de-a lungul unei întregi vieţi, Dumnezeu ne este înfăţişat de Evanghelist în credincioşia Sa: în aceea că Îşi ţine cuvântul dat şi trimite pe Fiul Său în lume, Care urmează să răscumpere întreaga umanitate, respectând totodată şi legământul încheiat cu poporul Său în cele mai mici detalii, precum ritualurile tăierii împrejur, prezentării la templu, răscumpărării prin ofrande. Dintr-o altă perspectivă, de la Simeon şi Ana învăţăm să fim prezenţi atunci când Dumnezeu ne cheamă: ei nu au întârziat atunci când au primit încredinţare de la Duhul că urmează să se întâlnească cu Mesia. Iar pentru că limba română permite şi un astfel de înţeles, putem spune că Întâmpinarea Domnului nu înseamnă doar că cei doi bătrâni drepţi L-au întâmpinat pe Domnul, ci şi că, invers, Domnul i-a întâmpinat, pe treptele sanctuarului sfânt, pe cei doi slujitori aflaţi la apusul vieţii pământeşti, dezlegându-i în pace de îndatoririle împlinite cu fidelitate.

(Ierom. Dr. Ioan Popoiu, Ziarul Lumina)