Iertare şi dezlegare

Viața omului este o continuă cădere și ridicare, spunea un avvă în filele Patericului. Cum firea omului se află supusă permanent scăderilor, este necesar să ne plecăm genunchii la scaunul Sfintei Spovedanii mai des, unde Preamilostivul Dumnezeu aşteaptă să ne întindă braţele Sale iubitoare, precum în arhicunoscuta parabolă a fiului risipitor, ca să ne smulgă din ghearele morţii şi să ne redea demnitatea de fii ai Săi. Gestul duhovnicului de a ne aşeza pe creştet epitrahilul tocmai acest aspect îl surprinde. Ca fiinţe purtătoare de trup, avem nevoie de asemenea acţiuni concrete pentru a simţi şi fizic binecuvântarea primită de la Hristos, prin mâna şi gura slujitorului Altarului. Din aceeaşi categorie de gesturi liturgice face parte şi punerea mâinilor preotului pe creştetul celui care s-a spovedit în timpul rostirii formulei de dezlegare. Duhovnicii au învățat gestul liturgic de la Însuși Mântuitorul Hristos, care dorind a o tămădui pe femeia gârbovă, punându-Şi mâinile asupra ei, a rostit: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta” (Luca 13, 12-13). Or, dezlegarea de păcate reprezintă exact izbăvirea de „gârbovirea duhovnicească”. Punerea mâinii duhovnicului pe creștetul credinciosului mai are o semnificație: Taina Spovedaniei mai este numită și „al doilea botez”, altfel spus, o nouă creaţie. Actul ritualic evidenţiază, așadar, prezenţa „mâinii” lui Dumnezeu, care re-creează firea umană căzută.

De aceea, punerea mâinilor pe creştetul credinciosului în cadrul Sfintei Taine a Spovedaniei nu este opţională, ci obligatorie, semnificând prezenţa mâinii lui Dumnezeu peste cel venit să se împace cu El. În Biserica noastră se foloseşte formula alcătuită de Sfântul Mitropolit Petru Movilă; influenţat de scolastica apuseană, el a părăsit, parţial, vechea formulă bizantină, în favoarea celei latine: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să-ți ierte ție, fiule (N), toate păcatele. Iar eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin”. Formula greacă sună astfel: „Fiul meu duhovnicesc, ce te-ai mărturisit nevredniciei mele, eu umilitul şi păcătosul nu pot să iert pe pământ păcatele, fără numai Dumnezeu, dar pentru cuvântul acela dumnezeiesc care a fost către apostoli după învierea Domnului nostru Iisus Hristos zicând: cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute, pentru acela şi noi îndrăznind zicem: Toate câte le-ai spus nevredniciei mele şi toate câte nu ai ajuns să le spui, fie din neştiinţă, fie din uitare, să ţi le ierte Dumnezeu în veacul de acum şi în cel viitor”. Să remarcăm că formularea dezlegării din rânduiala grecească se arată mult mai greoaie şi mai lungă, punând în dificultate preotul, mai cu seamă în timpul posturilor, când are mai mult de spovedit. De altfel, conţinutul formulelor de dezlegare la Taina Spovedaniei a variat adesea de-a lungul istoriei.

În iconomia Tainei Pocăinței, dezlegarea are un rol esențial, căci prin ea se manifestă şi lucrează harul tămăduitor al lui Hristos care distruge, înlătură toată neputinţa, restaurează sufletul, restituindu-i sănătatea şi harul primit la Botez, dar pierdute ulterior în parte, din pricina păcatelor. Dezlegarea îl asigură pe penitent că păcatele trecute i s-au iertat şi-i oferă simţământul eliberării interioare, al păcii şi bucuriei duhovniceşti; creştinul se spovedeşte nu numai în urma părerii de rău pentru greşelile comise, ci şi din dorinţa de a-şi regăsi nevinovăţia firii restaurate la Botez, pângărită prin păcate. Din acest punct de vedere, pocăinţa este îndreptată înspre viitor. După dezlegare, ne aflăm din nou împăcaţi şi uniţi cu Biserica, fiindcă păcatul ne separase de trupul lui Hristos, de harul îndumnezeitor, de comuniunea sfinţilor, de comunitatea bisericească. Dar dacă, în urma mărturisirii, a examinării stării penitentului, duhovnicul nu se convinge de hotărârea şi angajarea concretă a creştinului de a părăsi păcatul, poate amâna dezlegarea, cu scopul de a-l determina la o implicare efectivă în lupta cu răul. Amânarea dezlegării îl opreşte automat pe credincios să se apropie de Sfântul Potir. Nerostirea formulei de dezlegare nu presupune un refuz, ci urmăreşte mai degrabă o conştientizare a fiului/fiicei duhovniceşti spre a sa îndreptare.

(Arhim. Mihail Daniliuc, Ziarul Lumina)