Pocăinţa, renaşterea morală a omului

Suntem în Postul Crăciunului, un timp al pocăinţei, când prin înfrânare şi rugăciune trebuie să ajungem mai des la Taina Pocăinţei, adică la Spovedanie. Dacă ar fi să definim pocăinţa, putem spune că este starea sufletească şi acţiunea în care o persoană recunoaşte că a greşit şi încearcă să îndrepte cele săvârşite sau să obţină iertare de la cel căruia i-a greşit. În contexte religioase, de obicei, se referă la regretarea unui păcat făcut înaintea lui Dumnezeu.

În Ortodoxie, iertarea se primeşte prin Taina Sfintei Spovedanii în care ne mărturisim păcatele şi ne pocăim pentru ele. Astfel, pocăinţa este o stare permanentă a celui care doreşte mântuirea. Pocăinţa are un rol deosebit în lucrarea de sfinţire a sufletului. Ea este considerată o mare virtute, iar experierea ei se potriveşte tuturor, păcătoşi sau drepţi, începători sau desăvârşiţi duhovniceşte. Ea trebuie să însoţească toate faptele noastre bune sau rele, păcate sau virtuţi personale.

„Adevărata pocăinţă este schimbarea minţii pentru propriile acţiuni, o schimbare a vieţii morale, o schimbare spre mai bine, o lepădare totală de viaţa anterioară şi de păcat, o dorinţă neclintită de practicare a virtuţilor, o unificare desăvârşită a propriilor voiri cu voia dumnezeiască. De aceea, pocăinţa este renaşterea morală a omului şi punctul de plecare pentru o viaţă nouă şi virtuoasă” (Sfântul Nectarie). Cuviosul Iosif Vatopedinul arată că „baza pocăinței este lepădarea de sine. Pentru că voința și plăcerea de sine și iubirea de sine și egocentrismul au fost cauza căderii, acestea, dacă nu vor fi smulse din rădăcină, nu este cu putință ca dumnezeiescul Har să se apropie de noi”.

Lepădarea de sine este începutul pocăinţei, care devine o stare a sufletului nostru prin care dobândim Împărăţia lui Dumnezeu. Fără pocăinţă nu putem intra în comuniune cu Dumnezeu, nu ne putem împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

(Pr. Ciprian Florin Apetrei, Ziarul Lumina)