Să nu cerem de la copii ceea ce nici noi nu putem împlini

Dacă suntem nemulţumiţi că partenerul şi copiii noştri nu primesc, nu acceptă să intre pe drumul Domnului, să intre în Biserică şi să facă ce doreşte Dumnezeu, dacă ne supărăm că n-o fac sau sunt mai înceţi în această problemă, ajunge să ne gândim mai întâi la viteza cu care împlinim noi voia lui Dumnezeu. Suntem aşa de grabnic împlinitori a tot ceea ce ne cere Domnul? Nu, dar ne străduim, uneori trec ani întregi până reuşim să îndreptăm ceva, şi aceasta cu multă greutate.

Şi atunci cum de cerem de la ceilalţi să împlinească uşor şi cu multă dăruire cuvintele noastre, dacă noi nu împlinim cuvintele lui Dumnezeu, cuvinte dumnezeieşti, nu omeneşti? Avem deseori aşteptări exagerate, o grabă, şi greşim considerând că trebuie să avem de la început ceea ce vrem să dobândim la final. Altceva este ţinta, şi altceva este calea către ea. Una e începutul, şi alta, capătul drumului. Ne purtăm ca şi cum am dobândit ceea ce ne dorim.

De exemplu, un sfânt care a ajuns la capătul drumului poate într-adevăr să nu se mânie niciodată, să fi dobândit o asemenea blândeţe şi să nu se mai mânie în adâncul său pentru nimic. Deoarece aceasta este ţinta, despre care şi noi zicem: bine este să îndepărtăm mânia din noi. De multe ori suntem tensionaţi, neliniştiţi, deoarece nu reuşim de la început, crezând noi că aşa trebuie. Şi atunci ce le spunem copiilor cu cuvintele sau cu faptele noastre? Mânia sau furia sunt interzise. Deoarece aparţii unei familii creştine nu ai voie să te mânii. Sunt interzise anumite fapte sau atitudini negative, cele mai obişnuite fiind mânia, furia, ura, invidia. Sunt însă momente în care copiii simt invidie faţă de fraţii lor sau faţă de noi, de părinţi. De multe ori, din cauze reale, din cauza nedreptăţilor la care sunt supuşi.

În multe familii creştine sunt interzise sentimentele neplăcute. Orice doare şi deranjează este un sentiment neplăcut, mai ales când este provocat de celălalt. Dar este o stare omenească, care ni se întâmplă şi nouă. Oare noi, care suntem cu mult mai maturi decât copiii noştri, nu avem momente cu sentimente neplăcute, nepotrivite? Nu le putem interzice copiilor nici cu cuvântul, nici cu fapta. Deoarece cu cuvântul putem zice da, este firesc să se mânie copilul, dar cu comportamentul arătăm că nu îngăduim asta. Atunci când copilul are o asemenea purtare ne împotrivim cu putere. Am văzut mulţi copii care au dobândit probleme psihice din cauza acestei interdicţii a sentimentelor rele, negative. Aceste sentimente se infiltrează şi cu trecerea timpului pot genera afecţiuni psihice.

Rezolvarea nu este, precum am putea crede, să trecem în altă extremă, în care fiecare să-şi arate trăirile rele, fără limită, fără nici o regulă. În acest fel nu vom putea avansa în comuniunea familiei. Nu ne va ajuta deloc duhovniceşte. Înainte ca în educaţia copiilor noştri să controlăm, să discernem între sentimentele neplăcute şi rele, va trebui să recunoaştem în prealabil că acestea există, că este firesc într-o măsură să existe. Când copilul a fost nedreptăţit sau i se pare că a fost nedreptăţit se înfurie. Asta trebuie recunoscut ca o caracteristică firească a fiecărui om, pentru a putea urca apoi la o îndreptare, la o preschimbare a sufletului omenesc. Dacă nu vom recunoaşte ceea ce ni se întâmplă, nu putem nici să schimbăm.

Îmi amintesc o frază pe care am citit-o şi care m-a impresionat prin limpezimea sa. Se spune că de multe ori ne grăbim să devenim sfinţi, fără ca mai întâi să devenim oameni. Şi cred că are o mare legătură cu tema noastră. E necesar să se recunoască acele trepte omeneşti prin care trebuie să treacă dezvoltarea fiecărui copil şi a fiecărui om, pentru a creşte la nivelurile superioare pe care le numim viaţă duhovnicească, după voia lui Dumnezeu. Desigur, de multe ori situaţia aceasta exprimă slăbiciunea proprie, neputinţa noastră, neputinţa de a accepta sentimentele negative pe care le trăieşte copilul.

(Doxologia.ro)