Meditaţie la Pilda samarineanului milostiv

Pildele Mântuitorului au rămas pentru toate generaţiile un izvor nesecat de înţelesuri aplicabile în orice context istoric şi de civilizaţie. Povestea Samarineanului milostiv se poate dovedi a fi unul din cele mai inspiraţionale şi motivaţionale texte.

Versatil tocmai prin multitudinea de idei pe care le propune spre meditaţie, cuvântul Sfintei Scripturi ne aduce înainte în apropierea Postului Naşterii Domnului o provocare la adresa civismului nostru.

Samarineanul a fost analizat dintr-o multitudine de perspective. Astăzi vă propun pilda aceasta ca o expresie a atitudinii noastre la nivel social general, pentru că ceea ce ne relatează Mântuitorul este un tablou social. Oameni de preocupări diferite, din zone diferite geografic, social, economic, politic şi cultural.

Preotul de la Templu este prototip al personajului prezent la cele mai intime resorturi ale funcţionării statale şi civice. El poate fi lider, învăţător inspirat, politician şi demnitar de rang înalt, chemat la cârma treburilor obştii. Preoţimea îndeplinea un rol deosebi în societatea iudaică, participa efectiv şi nemijlocit la toate deciziile majore care se răsfrângeau asupra poporului. Ei erau adevăraţi fermenţi ai societăţii. Dincolo de rolul strict sacerdotal, de mijlocitori către Dumnezeu prin toate actele de cult, preoţii de la Templu aveau de asemenea rolul de Învăţători, atât în ceea ce priveşte Legea, cât şi celelalte cunoştinţe şi ştiinţe, erau mediatori morali şi judecători, erau medicii care atestau starea de boală sau de vindecare a suferinzilor de lepră sau alte boli grave şi contagioase, excluzând sau reintegrând în viaţa obişnuită, erau principali promotori ai serviciilor sociale prin toate organizaţiile afiliate Templului. Odată consacraţi în treapta slujirii nu mai erau oameni obişnuiţi, ci exponenţii cei dintâi în lucrare virtuţilor, în respectul Legii şi în slujirea aproapelui.

Nepăsarea cu care trece pe lângă năpăstuitul sorţii devine emblematică pentru o stare de fapt a societăţii. Înaltul demnitar este rupt de chiar realitatea pe care trebuia să o facă mai blândă, mai umană, mai uşor de suportat. Atitudinea sa îl situează în afara tuturor principiilor şi acţiunilor în care el ar fi trebuit să fie primul, salvatorul, exemplul mobilizator. Practic el încalcă orice principiu moral şi juridic prin nepăsare şi neimplicare. El dovedeşte că ceea ce promovează ca învăţătură nu se mai regăseşte în simţirea şi faptele sale. Cu alte cuvinte interesul sau comoditatea personală este mai importantă decât aplecarea cu dragoste, grijă şi delicateţe asupra propriului semen. El este de fapt în afara Legii.

Levitul este exemplificarea funcţionarului care îşi îndeplineşte treburile cu conştiinciozitate. În vechime leviţii participau şi ei la slujirea de la Templu. Proveneau din tribul lui Levi – de unde şi numirea de leviţi, dar nu făceau parte din familia lui Aaron din care se alegeau preoţii. Leviţii erau angajaţi la Templu,  moştenind această stare ereditar, ca auxiliari ai preoţilor, şi îndeplineau o sumă întreagă de servicii: aprovizionarea, curăţenia şi păstrarea ordinii la Templu, pregătirea jertfelor, transportul Cortului Sfânt în perioada peregrinării prin deşert, cântarea liturgică, scribi în administraţie şi altele. Astăzi ar putea reprezenta un întreg aparat auxiliar într-o multitudine de domenii, întreg corpul funcţionăresc al statului, dar şi în activităţi private şi independente. Ei trebuiau să acţioneze în acelaşi respect al Legii, să fie în primele rânduri în slujba semenilor. Nepăsarea levitului din pildă denotă o stare generalizată la nivelul factorilor executivi. În acelaşi timp este emblematică pentru riscurile la care suntem expuşi prin rutinare. Lipsa de reacţie nu mai este doar la nivel decizional major, în sferele înalte ale puterii, ci şi mai jos în ierarhie. Comoditatea devine o normă. Sau cum am spune astăzi: dacă cei care au puterea nu fac nimic, de ce m-aş implica eu? Să facă întâi cei mai de sus şi apoi...! Nu mă bag, nu mă interesează, nu este de competenţa mea directă...! Civismul doarme liniştit, la umbre generoasă a legii permisive.

Samarineanul este în sine, ca şi rănitul, un om oarecare. Corectitudinea politică a timpului aceluia îl transforma într-o minoritate jignită, agasată, expusă oprobriului public. Samarinenii sunt urmaşii puţinilor evrei scăpaţi de deportarea asiro-babiloniană, amestecaţi cu coloniştii străini aduşi spre repopularea zonei. Au până în ziua de azi o manifestare religioasă aparte care îmbină elemente ale iudaismului cu cele din credinţele aduse de colonişti, fiecare de unde au venit. Enclavizaţi prin condiţiile social-politice prin care au străbătut veacurile, se concentrează acum în două comunităţi, una lângă oraşul Nablus şi una în oraşul Holon, aproape de Tel Aviv. La vremea rostirii acestei istorioare, Mântuitorul şochează de-a dreptul. În mentalul colectiv iudaic samarinenii erau spurcaţi, mai jos decât cele mai umile vieţuitoare. Deşi revendică parţial o descendenţă comună, istoria interacţiunilor lor nu este altceva decât un lung şir de şicane, trădări, conflicte. Vorba femeii samarinence care vorbeşte cu Mântuitorul: ”Evreii şi samarinenii nu au nimic în comun.” Nu se putea găsi un exponent mai umil, mai dispreţuit, mai departe de norma fixată formal de preotul de la Templu. Dar tocmai el este implicat profund, spiritual, emoţional, material, adică TOTAL.

I s-a făcut milă. Mila este expresia profundă a iubirii necondiţionate, este coparticipare la durerea celuilalt şi conduce imediat spre acţiune: ”şi apropiindu-se a turnat pe ele untdelemn şi vin”. Este o acţiune concentrată, ţintită pe nevoile imediate, dar şi pe cele de viitor: ”ai grijă de el...”

Am spus că samarineanul este exemplul excelent: discret şi hotărât, el nu mai lasă problema să treneze: o identifică, o analizează rapid, o evaluează şi aplică soluţiile aflate la îndemână, nu îşi plânge fals de milă, nu face ”calcule” savante despre cum pierde sau câştigă.

Samarineanul este un om de acţiune care nu se cramponează de inconvenientele imediate sau de cele moştenite ancestral. El este omul timpului său şi se implică în realitatea imediată. Moştenirea istorică l-ar fi putut îngrădi, l-ar fi putut opri să se aplece asupra unui evreu. Dar NU! Acest rănit este semenul lui şi are nevoie ACUM! Un om are nevoie de alt OM!

Samarineanul este un om practic. El foloseşte ceea ce are la îndemână, nu îşi frânge mâinile a neputinţă, nu se plânge că ar vrea dar nu poate, nu cuantifică folosul convertindu-l într-o valoare materială.

Samarineanul este un om darnic: el ia dintr-ale sale să aline suferinţa celuilalt. Nu puţin, nu doar o dată. Îi dă din cele din resursele sale: untdelemn şi vin, dă din confortul său căci merge pe jos şi lasă bolnavul călare pe animal. Dă din energia sa, mergând pe jos şi îngrijindu-l pe bolnav. El consumă din capitalul lui.

Samarineanul este un om dedicat, căci nu îl îngrijeşte doar la marginea drumului, ci-i poartă de grijă, o zi, o noapte, mai multe zile înainte.

Dragostea faţă de aproapele nu are limite de timp, spaţiu geografic, etnie sau de altceva. Aproapele fiecăruia dintre noi este permanent viu şi în aşteptare. Noi ne transformăm prin dragoste în aproapele celui de lângă noi. Important este să ne aplecăm asupra sa cu delicateţe şi dedicare.

Pr. dr. Gheorghe Florin Hostiuc

Biserica Mirăuţi - Suceava