De singurătate se poate muri. Statisticile sunt tot mai alarmante. Cu cât creşte nivelul bunăstării în numeroase ţări, cu atât singurătatea se întinde mai tare decât un flagel, e mai greu de combătut decât un virus şi e la fel de dureroasă ca un război. Un război în care lipsesc până şi duşmanii. Soluţiile care apar sunt fragile, daruri otrăvite. Reţele sociale, petreceri zgomotoase, iluzii scumpe care acoperă cu strat gros de fard faţa hâdă a izolării şi a incapacităţii de apropiere.
În singurătate se desfăşoară ample drame tăcute, departe de ochii oricui. Singurătatea loveşte indiferent de vârstă. Tineri blocaţi în introversiune, adulţi care muncesc să uite de fragilităţile inimii lor şi bătrâni părăsiţi, cu toţii sunt înghiţiţi de acelaşi val al singurătăţii.
Dacă privim din acest punct, lumea părinţilor deşertului se descoperă ca o aventură nebunească. „Fugi, taci, linişteşte-te” sau „fugi de oameni şi te vei mântui” sunt cuvintele care sintetizează atitudinea monahilor egipteni din secolul al IV-lea. Distanţare, aşadar, cu orice preţ; aventură solitară în spaţiul cel mai neprimitor cu putinţă. În lumea din care au ieşit părinţii deşertului singurătatea se dobândea cu dificultate pe toate palierele. Intimitatea de care ne bucurăm astăzi ca de ceva cât se poate de firesc este o invenţie culturală târzie. Pentru ţăranii medievali, dar şi pentru târgoveţii ori orăşenii aceleiaşi perioade un spaţiu pe care să îl locuieşti în exclusivitate era greu de imaginat. Condiţiile de locuire erau cu totul deosebite. Când Hristos vorbeşte despre rugăciune şi cere ca ea să fie făcută în singurătate, după ce ai închis uşa camerei tale, El solicită nişte condiţii destul de greu de îndeplinit în epocă. Viaţa se trăia la comun. Oamenii locuiau împreună mai multe generaţii în devălmăşie; munceau şi mâncau laolaltă. Un singuratic în acea lume era ceva cu totul neobişnuit, o anomalie poate. Pentru singurătate şi pentru a ajunge la intimitatea cu Dumnezeu cei mai curajoşi dintre creştini au ales să fugă în deşert. Odată ce singurătatea era împlinită, mai rămânea un singur mare război de purtat: cel cu gândurile şi cu pulsiunile subterane care, inevitabil, ne locuiesc până la despătimire.
Avem două singurătăţi şi un singur nume pentru ele, fie că vorbim de izolarea demolatoare din marile oraşe civilizate, fie că vorbim de retragerea voluntară a părinţilor deşertului. Singurătatea pe care vechii asceţi o construiau cu greutate devine astăzi firească pentru mulţi. Această singurătate este un dar cu care nu mai ştim ce să facem. Tocmai aici sunt actualitatea şi prospeţimea vechilor texte ascetice. Astăzi, ele devin manuale de gestionare a singurătăţii. Cu alte cuvinte, Patericul răspunde la întrebarea: avem o singurătate, ce putem face cu ea? Şi răspunsul acesta devine vital mai ales când au fost epuizate majoritatea căilor imaginate pentru a eluda singurătatea.
Soluţia bătrânilor deşertului este destul de simplă: singurătatea cea mai atroce este un salt în braţele lui Dumnezeu, e locul în care poţi muri pentru lume, după cuvântul Evangheliei, pentru a te putea întâlni, în taina inimii, cu Hristos. Singurătatea este darul înfricoşător, pe care vom învăţa, probabil treptat, să îl transfigurăm.
(Ziarul Lumina)