Pelerinajul la Cuvioasa Parascheva, invitaţie la unitate

Dacă am putea vorbi cu sutele de mii de credincioşi care vin la Catedrala de la Iaşi, la hramul Sfintei sau în orice zi de peste an, vom constata că ceea ce-i conduce mai întâi către Cuvioasa Parascheva este nevoia şi suferinţa. Oamenii sunt îngânduraţi, apăsaţi, obosiţi, încurcaţi în mrejele lumii. Caută o scăpare din împresurarea vieţii. Pelerinii vin la Cuvioasa Parascheva pentru a cere ajutor în rătăcirile vieţii, pentru a cere vindecare sau pentru a da sens suferinţei lor, pentru a înţelege ce a vrut Dumnezeu să le spună sau să-i înveţe atunci când a îngăduit suferinţa.

Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, Jan Amos Comenius, filosof şi pedagog ceh, scria romanul alegoric Labirintul lumii şi raiul inimii. Aici, aseamănă lumea cu un labirint din care călătorul nu poate ieşi decât dacă are pe Cineva în afară. Privind pelerinii, nu pot să nu-i asemăn acelui călător care nu poate ieşi din iţele încurcate ale lumii până nu se întoarce către Hristos, până nu se retrage dezamăgit în adâncul inimii sale unde Îl întâlneşte pe Dumnezeu, Care îi aduce pacea şi îl ajută să se regăsească. 

Între pelerini sunt şi cei care vin la sărbătoarea Cuvioasei pentru a se împărtăşi de bucuria care se aşază zilele acestea peste capitala Moldovei, de harul ce se odihneşte în credincioşi, dar şi în întregul oraş. Locul respiră bucurie şi viaţă.

Iaşiul se primeneşte cu cre­din­cioşi de peste tot, creştini proveniţi din toate categoriile sociale, bogaţi şi săraci, oameni cu carte sau mai puţin învăţaţi, copii, tineri şi vârstnici. Sărbătoarea reprezintă şi o comuniune între generaţii. Bunicii şi părinţii au ocazia de a transmite firesc celor mai tineri credinţa străbună. Şi mai mult decât atât, o sărbătoare ca aceea din 14 octombrie nu adună laolaltă doar oameni din acelaşi timp, ci realizează o legătură spirituală, prin rugăciune şi cu generaţiile trecute, cu ctitorii voievozi, cu ierarhii şi credincioşii de altădată.

La rând, oamenii povestesc despre ce a fost şi despre ce este. Cineva mărturisea despre un examen foarte greu pe care l-a trecut având ajutorul Cuvioasei. „M-a ajutat mult Sfânta. Stând lângă racla ei m-am rugat mult să trec acest examen. La un moment dat am simţit o eliberare, ca şi cum examenul era deja luat. Şi aşa a fost. L-am luat.” 

Altcineva, o doamnă, povestea despre necazurile pe care le-a avut cu fata ei, o adolescentă rebelă şi neascultătoare, care a plecat de acasă. „Am venit la Cuvioasa şi m-am rugat cu tot sufletul meu pentru ca fata să nu-mi păţească ceva rău. La scurt timp s-a întors acasă liniş­tită şi a reluat şcoala.”

Un monah s-a destăinuit şi el despre cum, la terminarea facul­tăţii, nedecis spre ce să se îndrepte, viaţa de familie sau viaţa monahală, a cerut sfatul părintelui Iustin Pârvu. „Era la finalul lunii septembrie. Părintele m-a sfătuit să fac un canon de rugăciune, iar în 14 octombrie îmi va spune Sfânta Parascheva ce să fac. Părintele Iustin a scris şi un pomelnic cu numele meu pe care a scris: 14 octombrie. Am plecat acasă la părinţi. La 10 octombrie s-a declanşat o nevralgie trigemen pe care o suportam de câţiva ani. Această boală creează o stare de rău aproape de nesuportat. După câteva zile, într-o dimi­neaţă mi s-au luminat sufletul şi mintea, m-am trezit hotărât pentru calea pe care voiam s-o urmez. Voi merge la mănăstire. Aceasta este calea mea. Sufletul se bucura. A intrat mama în cameră cu ceai şi cu medicamente. M-am ridicat într-un cot şi am întrebat-o: Ce zi este astăzi? Este joi! Nu. În ce dată suntem? 14 octombrie. Aaaa… Sfânta Parascheva. 

Credincioşi. Dar evanghelizaţi?

Zăbovind la ceas de seară cu pelerinii care aşteptau la rând, am întâlnit şi două tinere din Statele Unite care se întreţineau şi ele cu credincioşii. Am fost bucuros să aud că vorbesc româneşte, nu foarte bine, dar destul pentru a comunica cu cei care erau în aşteptare. Intrând în vorbă cu ele, am aflat cu uimire că veniseră din America, cu un proiect ce avea drept scop evanghelizarea cetă­ţenilor din ţările din Est, ţări ce fuseseră sub comunişti. Le-am spus: Sunt puţin nedumerit. Aţi venit pentru a-i evangheliza pe români? Da, este nevoie. Aici, la rând, la Cuvioasa Parascheva? Oamenii sunt creş­tini, sunt credincioşi, doar îi vedeţi... Da, sunt credincioşi, dar nu sunt evanghelizaţi, nu cunosc Scriptura. Au nevoie să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu.

Tinerele, de 25-26 de ani, parcurseseră un curs de studiu biblic în SUA, apoi un stagiu de limba română la Bucureşti, după care au purces la treabă: evanghelizarea românilor. Am încercat să le conving că nu este nevoie, dar, analizând mai bine lucrurile, mi-am dat seama că eu însumi nu eram convins de cele spuse de mine. Chiar cunosc românii şi credin­cioşii noştri Sfânta Scriptură? Dintr-un studiu statistic citit cu ani în urmă, aflasem că 97% dintre români mor fără să fi citit o singură dată în viaţă Noul Testament. Şi doar nu durează mai mult de 16-17 ore, după cum a calculat cineva. Rândul credin­cioşilor desfăşoară o bogă­ţie de chipuri, cunoscute şi necunoscute. Schimbăm priviri şi ne salutăm zâmbind, cunoscuţi şi necunoscuţi. 

La capătul rândului de pelerini, pe malul Bahluiului spre Podul Roşu, la aproape doi kilometri de Catedrală, o altă surpriză. Câţiva neoprotestanţi împart şi ei Biblii pelerinilor. Cărţile, tipărite fără binecuvântarea Bisericii noastre, îi tentează pe unii dintre credincioşi. Doar sunt gratis. Ce să înţeleg din acestea? Că este o nevoie de catehizare, că este un gol pe care, dacă nu-l umplem noi preoţii, oamenii vor fi tentaţi să şi-l împlinească în altă parte? 

Cine nu se simte unit cu ceilalţi în Hristos nu este nici el însuşi în Hristos

În apropiere, câţiva pelerini vorbesc despre parohiile lor şi despre participarea la treburile bisericii din sat. M-am alăturat grupului cu interes: Dacă avem conştiinţă bisericească, apoi toate vin de la sine în ce priveşte lucrarea creştinului în parohie, am zis. Şi ce să facem? Avem nevoie să înţelegem că noi creştinii suntem parte a Bisericii, că suntem parte a Trupului tainic al lui Hristos, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel. Este nevoie de conştiinţă bisericească. Cum adică? Ce este aceea conştiinţă bisericească? Conştiinţa aparte­nenţei la comunitatea din care faci parte, responsabilitatea faţă de comunitate, faţă de familia lui Dumnezeu din parohia ta… Păi, şi cum este asta? Păi nu aţi văzut adesea, când întrebi pe câte cineva: Ce faci, de unde vii? El îţi răspunde: Am fost puţin la biserică. M-a rugat părintele să-l ajut să facă curat, că se apropie hramul. Sau altcineva: am fost să-l ajut pe părintele să repare gardul la cimitir, sau: l-am ajutat pe părintele să repare stranele la biserică căci se cam şubreziseră. Şi? Păi, asta este. Nu este cimitirul părintelui, ci al familiei parohiale, al credin­cioşilor. În cimitir sunt îngropaţi părinţii, bunicii, fraţii credin­cioşilor din parohie, nu ai preotului. Nu facem un serviciu preotului, ci astfel îi cinstim pe cei adormiţi ai noştri. La fel şi cu ceea ce facem pentru casa lui Dumnezeu din parohia noastră. Facem curat înainte de hram nu pentru preot, ci pentru oaspeţii pe care-i aşteaptă Dumnezeu, Maica Domnului sau sfinţii, la ziua lor. Noi suntem slujitorii casei de oaspeţi. Fiecare credincios este invitat să-şi pună în lucrare, în comunitatea din care face parte, darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu. Astfel familia parohială se întăreşte, se ajută, se bucură mult. Da, părinte, aşa este frumos, să fim uniţi. Dar ce să facem să sporim unitatea dintre noi? Să ne cuminecăm mai des. Cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Să căutăm să ne împăr­tăşim. Unitatea credincioşilor în Biserică se menţine şi se întăreşte prin primirea Trupului şi Sângelui Mântuitorului, prin Euha­ristie. Biserica se menţine unită prin împărtăşirea comună de Hristos. Cine nu se simte unit cu ceilalţi în Hristos nu este nici el însuşi în Hristos.

Rândul curge către Cuvioasa. Credincioşii sunt atraşi de ceva nevăzut. Dialogurile, tăcerile… continuă. Sărbătoarea ne întă­reşte sufleteşte, dar şi înnoieşte comuniunea spirituală dintre noi, iar într-un plan mai înalt contribuie la creşterea unităţii de neam a românilor.

Poporul nostru dreptcredincios a cinstit-o pe Cuvioasa Parascheva înainte de anul 1641, când au fost aduse sfintele sale moaşte la Iaşi. Acest lucru este confirmat de bisericile închinate ei, ctitorite începând cu secolul al XV-lea în toate cele trei provincii româneşti din acea vreme, dar şi de cele ridicate în vremurile mai apropiate de noi.

(Arhim. Nicodim Petre, Ziarul Lumina)