Bucuria întâlnirii cu Dumnezeu

Dumnezeu, Cel Ce a dat grai oamenilor, vorbeşte acestora în toate limbile pământului. Sfânta Scriptură este o dovadă concretă în acest sens. Dar Dumnezeu vorbeşte oamenilor şi dincolo de cuvinte, prin tot ceea ce trimite către ei, prin tot ceea ce le dăruieşte. Acţiunile Sale sunt ca zâmbetul unei bunăvoinţe necuprinse, care este cât lumea întreagă, şi până dincolo de lume. Prin tot ceea ce vine de la Dumnezeu către oameni, dincolo de orice limbă ar vorbi, chiar atunci când Dumnezeu le zâmbeşte, aceştia Îl înţeleg. Zâmbetul Său mângâie, bucură, cheamă, binecuvântează, dăruieşte, iartă, îndreaptă, mântuieşte. Domnul Iisus, Chipul Tatălui Ceresc, a vorbit oamenilor, revărsând peste ei slava Sa, bunătatea zâmbetului ceresc luminat de smerenie.

Prin modul Său de a fi, la care făcea referire atunci când spunea: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29) sau „Fiţi blânzi ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpii” (Matei 10, 16), Domnul Iisus S-a ridicat deasupra tuturor oamenilor, a fost, este şi va fi fără egal. El nu a vrut nimic pentru Sine, ci numai pentru oameni. I-a iubit pe toţi, i-a iubit chiar şi pe cei răi. I-a binecuvântat şi a suferit fără vină pentru ei.

Prin ceea ce a îndurat, a biruit răul şi a schimbat faţa lumii, viaţa apostolilor, a mucenicilor, a milioane şi milioane de oameni.

Evanghelia rămâne o mărturie grăitoare despre viaţa şi faptele Mântuitorului - şi se multiplică în fiecare om în care Hristos Se întrupează permanent, prin lumina harului faptelor bune ale credinţei.

Dragostea pentru Iisus Hristos a dat la iveală scrieri admirabile - în spiritul credinţei, care au actualizat şi reinterpretat prezenţa Fiului lui Dumnezeu în lume. De amintit sunt scrierile lui Ernest Renan, Giovanni Papini, François Mauriac. Unicitatea Evangheliei, după cum se spune în prefaţa cărţii lui Fr. Mauriac, atunci când se redă în scris, obligă la o ţinută adecvată şi „trebuie făcută în genunchi, într-un sentiment de recunoaştere a propriei noastre micimi, care să te facă să-ţi cadă pana din mână. Un păcătos trebuie să se cutremure pentru că a avut îndrăzneala să scrie. Cel puţin, dacă ar putea să convingă pe cititor că Iisus din Evanghelie nu e făptură artificială şi închipuită, ci e cea mai măreaţă dintre marile figuri ale istoriei şi dintre toate caracterele pe care ni le oferă un caracter cel mai puţin logic pentru că e cel mai viu” (François Mauriac, Viaţa lui Iisus, Editura `Bună Ziua~, Bucureşti, 1990).

O scriere despre Hristos implică indubitabil întreaga fiinţă omenească - conduce spre viaţa în Hristos. În şirul celor amintiţi, care au îndrăznit şi au reuşit în acelaşi timp să aducă aproape de noi pe Hristos şi Evanghelia Sa, este şi valorosul scriitor Mihai Antonescu, prin cartea sa Memoria trestiei, pentru care avea să primească Premiul Filialei de proză - Bucureşti a Uniunii Scriitorilor din România (Editura Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2013). O carte rară, sub cerul nostru, scrisă în duhul spiritualităţii româneşti, care stă pe aceeaşi treaptă cu toate celelalte opere scrise în acest sens. Conţinutul ei exprimă cu acurateţe actualitatea mesajului hristic ca într-o rugăciune cuprinzătoare care se aşază peste inimă şi înalţă sufletul spre slava cerului, revărsându-şi lumina diafană, şi înveşmântează pe oameni în haina de nea a iubirii atotcuprinzătoare.

Citind această carte, am simţit că Dumnezeu îmi zâmbeşte şi mi-am adus aminte de cuvintele părintelui Teofil Părăian care, vorbind despre zâmbetul lui Dumnezeu, spunea: `Dumnezeu ne zâmbeşte sigur pentru că-i iubire, şi atunci şi noi trebuie să-I zâmbim lui Dumnezeu... Dacă avem încredinţarea că Dumnezeu ne zâmbeşte, nu putem să stăm nepăsători în faţa zâmbetului lui Dumnezeu, care înseamnă bună­voinţă din partea Lui... Fiecare dintre noi am putea să fim un zâmbet al lui Dumnezeu, dacă am avea într-adevăr o legătură cu Dumnezeu aşa încât se poate constata că El este dincolo de noi şi zâmbeşte oamenilor dincolo de noi. E un ­lucru minunat” (Cale spre bunătate, Editura So­phia, Bucureşti, 2014).

Prin cuvintele Evangheliei devenim contemporani cu Hristos, trăim în vremea Sa, iar El cu noi în timpul nostru, El cu faptele ­
Sale minunate, noi cu păcatele noastre - şi dorinţa de-a le elimina, de-a ne mântui.

Memoria trestiei este o carte altfel - şi, din acest punct de vedere, eu cred că scriitorului Mihai Antonescu I-a zâmbit Dumnezeu, înţelegându-se din priviri, după cum mărturiseşte: „Memoria trestiei este rodul promisiunii făcute cândva dinainte unui lemn străvechi (o sfântă icoană de la Mănăstirea Cozia - n.n.) din care ochii Mântuitorului au căutat să afle în mine loc de popas şi binecuvântată supunere”. O spune, de altfel, şi un personaj al cărţii, Natanael: „Mă aştepta, cred, căci ce e gândul dacă nu locul unde om şi Dumnezeu se pot întâlni?” În carte sunt reflectate, cu talent, scene ce dau faptului biblic (de regulă, relatat sec, sobru) prospeţime şi vigoare. Iată una, surprinzând arestarea/aducerea lui Ioan la Irod: -„Tu eşti Ioan Botezătorul? / - Eu. / - Cine mai e cu tine? - Iahve şi Fiul Lui. / -Aşa? Parcă nu se văd. / - Dacă nu se văd, nu înseamnă că nu sunt. Pe voi cine vă trimite? / - Irod Antipa, mă. I s-a făcut dor de tine, habar n-ai. Ţi-a pregătit un iatac regesc în beciurile palatului... pe măsura trupului şi a renumelui tău”. O altă secvenţă semnificativă, înfăţişată sugestiv în cartea lui Mihai Antonescu: „Aici, în liniştea devenită şi ea o pândă, a Grădinii Ghetsimani, lângă aparenta trăinicie a celor doi cedri falnici, având în preajmă suitorul Munte al Măslinilor, a venit Iisus să-Şi petreacă ultimele ceasuri îngăduite pe cercul istoriei astei lumi, deocamdată. Căci din «ieri»-ul devenit «azi» să rămână întru «mâinele» altora S-a smuls El, având încă dinaintea ochilor chipurile îndârjite ale celor ce-L huleau aducându-I vină că voieşte a strica Legea din prea mult zel întru mila pentru cei oropsiţi, fără a înţelege menirea Trimisului. (...) «Eu nu am venit să stric Legea, ci să o împlinesc cum se cuvine» – le reamintise, îndârjindu-i mai tare pe acei preoţi cu inimă stearpă şi cuvinte grele împotrivă-I, care-şi uitaseră, din prea multă rătăcire a minţii, atât prorocii, cât şi menirea întru care fuseseră chemaţi să preoţească”.

Pe lângă cunoscutele şi mai puţin cunoscutele personaje din Evanghelie, scriitorul Mihai Antonescu creează un personaj, un pământean, care întrupează în modul cel mai înalt, mai ­complex, mai profund existenţa lui Iisus Hristos în om - păstorul Amin, despre care autorul afirmă: „Păstorul Amin este măsura omenească a zidirii în adevăr, instanţa supremă a mărturiei despre cer şi pământ... El este oglinda în care se reflectă Iisus”. În carte, Însuşi Mântuitorul i se adresează (apocrific, desigur) lui Amin: „Tu adevereşti, căci pe tine întrebându-te, în Mine cel nemaifiind vor crede, aştep­tându-Mi întoarcerea. Vom mai sta o dată cum stăm acum, ­înainte să Mă sui la Cer... căci împreună cu Tatăl, Eu şi Sfântul Duh, doar Adevărul mai ­ încape”. Şi, puţin mai departe, parcă rotunjind şi liniştind lucrurile: „Fiul Mariei surâse cu blândeţe, iar surâsul ăla trecu în mugurii din leandru, făcându-i să se deschidă”.

Actualitatea mesajului Evangheliei nu se diminuează odată cu trecerea timpului; ea rămâne mereu aceeaşi; schimbător este modul omului de a se raporta la aceasta. Romanul Memoria trestiei, scris de Mihai Antonescu, este o dovadă pilduitoare în acest sens.

(Pr. Dan Toader, Ziarul Lumina)