Drumul spre libertate

De la avva Pimen a rămas un cuvânt greu de digerat, dar care se găseşte în perfectă coerenţă cu învăţătura Părin­ţilor Bisericii. „Dacă te dispre­ţuieşti pe tine însuţi, vei fi liniştit oriunde te afli” (Pimen 81). De altfel, acelaşi gând a fost reluat de monah şi în alte forme şi contexte: „Cine se dispreţuieşte pe sine rabdă oriunde s-ar afla” (Pimen 95). Sensul din spatele acestui gând devine mai clar dacă luăm în considerare încă alte două apoftegme, care trebuie citite succesiv. „Avva Pimen a zis: «Dacă omul ajunge la vorba Apostolului: Toate sunt curate pentru cei curaţi, se va vedea pe sine mai prejos decât toate creaturile». Fratele îl întreabă: «Dar cum pot să mă socotesc mai prejos decât un ucigaş?» Bătrânul răspunde: «Cine ajunge la vorba Apostolului şi vede un ucigaş, zice: Acesta a păcătuit o singură dată, eu însă ucid în fiecare zi»” (Pimen 97). Următoarea apoftegmă revine asupra aceleiaşi teme: „Fratele l-a întrebat şi pe avva Anub ce-l întrebase şi pe avva Pimen. Avva Anub îi zice: «Cine ajunge la vorba Apostolului şi vede slăbiciunile vreunui frate, le înghite după dreptatea sa». Fratele întreabă: «Ce înseamnă dreptatea sa?» Bătrânul a răspuns: «Întotdeauna să te dispreţuieşti pe tine»” (Pimen 98).

Toate aceste povestiri au în comun faptul că descriu în maniere diferite virtutea centrală pe care o căutau asiduu Părinţii deşertu­lui: smerenia. Aici găsim două imagini ale smereniei: dispreţui­rea sinelui şi „a te vedea pe tine mai prejos decât toată făptura”. Dispreţul faţă de sine este calea de acces către linişte. Dar ce înseamnă de fapt acest dispreţ? În acest caz înseamnă literal să nu te preţuieşti prea mult, cu alte cuvinte să nu te supraevaluezi, să nu crezi despre tine că ai fi mai important decât eşti. În momentul în care reuşeşti o astfel de performanţă, deja liniştea este asigurată. Dispare zbuciumul care se naşte în mod obişnuit din dorinţa de a obţine recunoaştere, de a fi văzut de ceilalţi cu ochi la fel de buni, dacă nu cumva chiar mai buni decât ne vedem noi.

Această diminuare a sinelui este doar prima treaptă a smereniei. Începi de la a te vedea pe tine unul dintre cei mulţi, un oarecare dezbrăcat de calităţile extraordinare cu care ne place să ne vedem înveşmântaţi. Aici există un pericol. Să te sileşti a te vedea unul dintre cei mulţi, un om obişnuit este un asalt greu asupra mândriei. E mai uşor să cauţi extraordinarul în rău: să vrei cu orice preţ să te vezi un mare păcătos. O altă iluzie consolatoare. Măcar aşa pare că scapi de marasmul mediocrităţii. Aici însă se ascunde o fină ispită a mândriei.

Să te vezi pe tine mai prejos decât toată făptura este un act cu adevărat eroic, şi atunci când se întâmplă, este, cu totul, o lucrare a harului. Dar acolo se poate ajunge numai prin exerciţiu constant al dispreţului de sine, în deplină libertate. Pentru că harul lucrează în libertate şi dă naştere la libertate.

(Paul Siladi,  Ziarul Lumina)