„Doamne, miluieşte pe fiul meu!”

„În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicându-I: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine! Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia.” (Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului) Matei 17, 14-23)

Evenimentul descris de Evanghelistul Matei (17, 14-23) este unul destul de cunoscut, această relatare se şi citeşte în două duminici pe parcursul anului bisericesc: a patra din Postul Mare şi a 10-a după Rusalii. Dincolo de familiaritatea sa, descrie o stare de durere profundă, împreunată cu multă neputinţă omenească. 

Strigăt pentru ieşirea din deznădejde 

Totul începe de la cuvântul „miluieşte”, strigăt care însoţeşte deznădejdea unui părinte în faţa suferinţei copilului său, în care căzuse şi de unde înţelesese că de unul singur nu poate ieşi, dar nici nu mai poate rămâne. Acest „apel” este, de altfel, şi debutul oricărei lucrări de pocăinţă, care exprimă căutarea şi (dez)nădejdea omului către singurul „Aproape” dintotdeauna, într-un mod conştient sau inconştient. 

Iubirea care alină suferinţa 

Avem de-a face cu chipul dragostei şi al suferinţei ce o urmează a unui părinte, care, atât cât omeneşte este posibil, se apropie de ceea ce înseamnă dragostea şi suferinţa lui Dumnezeu pentru şi împreună cu omul, copilul Său. Dragostea care înso­ţeşte acest eveniment, venind de la Dumnezeu, dar şi dinspre om, face ca suferinţa provocată de rău să capete valenţe pozitive - răul rămâne rău, dar, copleşit de suferinţa însoţită de dragoste, devine sursă de viaţă nouă. Iar ca stare a lumii, răul apare acolo unde te-ai aştepta mai puţin - tânărul lunatic era posedat de rău din pruncie (Marcu 9, 21). 

Dragostea unui tată compătimitor 

Tema pe care aş dori să o abordez este sugerată de această relaţie tată-fiu prezentă în fragmentul evanghelic din această duminică. Relaţia, aşa cum este descrisă de Evanghelistul Matei, pare să fie una firească şi să reveleze o poziţionare empatică din partea tatălui, lucru care nu este presupus de la sine în contemporaneitate. Nu puţini sunt copiii şi tinerii părăsiţi de părinţii lor, în momente dificile, dar şi în vremuri bune, conştient sau in­conştient. Şi mă refer aici, mai ales, la părăsirea de ordin emo­ţional şi spiritual, fără să mai iau în calcul părăsirea fizică, cu care ţara noastră se confruntă atât de mult prin exodul masiv al părinţilor în Europa de Vest sau în alte ţări. Şi răul, care creşte asemenea microbilor, îşi începe lucrarea din copilărie şi, din nefericire, prin prezenţa sau, mai ales, prin lipsa părinţilor din viaţa copiilor. La fel ca şi binele, dar mult mai rapid, acesta apare ca o sămânţă, la început, semănată sau aruncată „la întâmplare” de părinţi, însă care se transformă repede în diverse realităţi amestecate, dar negative oricum, ce vin, aparent, de nicăieri: frică, nelinişte, singurătate, lipsă de sens, neîncredere, pe de o parte, sau furie, ură, agresivitate, promiscuitate, lascivitate, pe de altă parte. Psihologia confirmă ceea ce tradiţia duhovnicească a afirmat mereu, că multe dintre patimile tinereţii şi vârstei adulte sunt generate de comportamente şi atitudini din copilărie. Ceea ce vreau să spun este faptul că părinţii sunt responsabili într-o mare măsură de relele pe care le vor pătimi copiii lor mai târziu, prin înţele­gerea şi manifestarea negativă a rolului lor în creşterea acestora din urmă.

Copilăria, fundament al dezvoltării sufleteşti

Această convingere mi-a fost întărită şi de vizionarea unui serial tematic, foarte dur - „Patrick Melrose” -, care redă viaţa zbuciumată, la limită, a unui tânăr, privat în copilărie de dragostea şi educaţia firească, cu toate componentele pe care le presupune. Un tată autoritar, rigorist, dar nu mai puţin pătimaş sau chiar pervers, alături de o mamă depresivă, într-o căsnicie epuizată şi eşuată, refugiată în alcool şi droguri, în anii ‘60, debutul unei noi ere a erotismului şi a libertinismului, au reprezentat „familia” în care răul şi-a manifestat agresivitatea „din pruncie”. Iar, ulterior, a generat, treptat şi augmentat, diverse forme de comportament nociv, individual-autodistructiv şi social-agre­siv, aproape mecanic, în viaţa cotidiană a fiului lor, Patrick. O asemenea situaţie, la scări diferite, poate reprezenta un tipar pentru vremurile actuale. Acest lucru îl intuim şi din scaunul spovedaniei, când realizăm că nu puţine dintre problemele tinerilor sunt strâns legate de copilărie şi locul pe care l-au ocupat părinţii în acele timpuri formative şi determinante pentru viaţa de mai târziu.

Părinţii, coresponsabili la eşecul sufletesc al copiilor lor

Se vorbeşte mult în zilele noastre despre tineri şi despre „necre­dinţa” lor, uitând mereu că ei nu sunt altceva decât copiii părinţilor lor, „produsul” generaţiilor precedente. Iar dacă ceva nu merge bine în viaţa lor li se datorează şi părinţilor. Mereu se face judecata copiilor de către cei adulţi în favoarea părinţilor şi generaţiilor de dinainte şi de prea puţine ori se întâmplă şi invers. Este momentul şi pentru o judecată a părinţilor, cu dragoste, e adevărat, şi cu îngăduinţă, dar nu mai puţin obiectivă. De altfel, de aici începe acel „miluieş­te-mă!”. Eu, părintele, sunt primul vinovat de suferinţa şi nefericirea copilului meu şi, dacă mai sunt părinte, fără nici un fel de detaliu contextual, suferinţa mea este cel puţin la fel de mare ca şi a lui, dacă nu chiar vădit mai mare. Pentru că, de fapt, este una şi aceeaşi. Sfântul Apostol Pavel atenţionează generic şi îi invită pe părinţi la o atitudine echilibrată în formarea copiilor: „Voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). Mai întâi sunt învăţătura, educaţia creştină, aş adăuga, prin exemplul personal, iar apoi certarea, la vreme, şi cu frângere de inimă, neuitând că cea mai aspră „judecată” este cea a dragostei.

Copărtăşia la pocăinţă 

Socotesc că Evanghelia de astăzi poate fi interpretată drept o chemare la pocăinţă a părinţilor alături de copiii lor şi a întregii comunităţi. Răul este o chestiune de alegere, noi suntem cei care îi determinăm lucrarea, acum şi în ce urmează. Fie direct, prin faptul că ne aliem cu el şi îl preferăm în viaţa noastră, fie indirect, refuzând binele care ni se oferă gratuit şi mărinimos în dragoste. De acum pocăinţa se cere a fi generală şi deschisă tuturor: „Doamne, miluieşte-ne!”, „Doamne, mi­luieşte pe fiii noştri!”, dar şi „Doamne, miluieşte pe părinţii noştri!”.

În ultima parte mă voi folosi de cinci elemente evidente în textul Evangheliei din această duminică, încercând să propun o posibilă cale de urmat, optimistă şi duhovnicească. Mai întâi trebuie şi noi să ne asumăm judecata pe care o face Domnul poporului Israel. Şi noi suntem neam „necredincios şi îndărătnic”. Necredincios, pentru prea multa încredere în noi şi în puterile noastre, excluzând treptat prezenţa senină, discretă şi lucrătoare a lui Hristos şi a Bisericii Sale în lume, iar „îndărătnic”, pentru consecvenţa îndârjită în rău şi învârtoşarea inimii faţă de oferta Binelui în viaţa noastră. Ne obişnuim cu răul în aşa fel, încât devine al nostru. 

Eficienţa lăuntrică a oricărei rugăciuni

Dar, deodată cu această judecată, ne aşteaptă trei lucrări de căpătâi propuse de Domnul omului - mai întâi o credinţă asumată, nu îmbâcsită, tradiţio­nalistă, anacronică sau fricoasă, ci jucăuşă, deschisă, luminoasă, mereu actuală, prin caracterul său esen­ţial, dinamică şi provocatoare. În al doilea rând, postul, ca disponibilitate spre renunţare, ca putere de jertfă, ca formă de expresie a dorului după frumos şi bine, ca strigăt după Lumină, în întuneric, după Dragoste, în mijlocul dezbinării şi singurătăţii, după Pace, în vâltoarea neliniş­tilor sociale sau de altă natură, după Hristos, piatra fundamentală a lumii. Şi, în al treilea rând, Evanghelia proclamă necesitatea rugăciunii în Biserică şi în viaţa personală. Chiar şi într-o lume hiperpragmatistă, rugăciunea îşi dovedeşte „eficienţa” la nivel de vindecare lăuntrică, personală, şi, ulterior, comunitară, renăscându-ne ca popor al lui Dumnezeu, în Împărăţia dragostei: „Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (1 Corinteni 6, 16).

(Arhim. Asist. Univ. Dr. Benedict Vesa, Sursa: Ziarul Lumina)