Simona şi Alexandra, crucea de biruinţă şi crucea de suferinţă

Sub norii unei întâmplări cumplite s-a risipit destul de repede frenezia care cuprinsese o ţară întreagă la mijlocul lunii iulie, când Simona Halep câştigase cel mai prestigios trofeu de tenis din lume. Succesul ei uriaş tocmai ne-a reînvăţat să îndrăznim şi ne-a arătat că un om poate face ceva bun, chiar luptând cu lipsurile şi zbătându-se aproape de unul singur. A demonstrat că drumul spre reuşită înseamnă păstrarea unei speranţe  dincolo de normal, o perseverenţă eroică, o seriozitate practicată zi de zi, până se imprimă în ADN. Simona a demontat prejudecată după prejudecată: este prea mică de înălţime pentru tenis, vine dintr-o ţară fără terenuri cu iarbă, dintr-o Românie în care copiii îşi iau scutire medicală la orele de sport.    

Născută în epoca în care ţara abia ieşise din regimul care înfiera credinţa în Dumnezeu, campioana noastră îşi face cruce pe terenul de tenis în faţa miilor de spectatori şi a milioanelor de telespectatori, spălând amintirea conaţionalilor ei mai bătrâni, care îşi făceau cruce cu limba în cerul gurii de frica securiştilor. 

Aşadar, Simona, prin fericirea adusă unui popor care, în general, nu ştie să se mai bucure şi care pare lipsit de încrederea în propriile forţe, ne apare drept o eroină. După victoria de la Wimbledon, aşa a şi fost primită la Bucureşti şi aclamată de 30.000 de români.  

La foarte puţin timp, însă, o altă lecţie ni s-a arătat. Acelaşi popor român a fost cuprins de un val uriaş de durere, frustrare şi chiar de furie în legătură cu întâmplarea groaznică a Alexandrei Măceşanu, fata de 15 ani, răpită, sechestrată, violată şi, probabil, omorâtă de un psihopat din Caracal. Cazul ei a scos la iveală lipsa de profesionalism, umanitate şi empatie a autorităţilor faţă de minora care reuşise ca prin minune să sune la 112 şi să semnaleze pericolul în care era, implorând ajutorul. 

Poate că despre Alexandra, ca şi despre Luiza, altă fată dispărută şi despre care se crede că a fost ucisă de acelaşi făptaş, nu am fi auzit nimic niciodată, aşa cum sute de alte tinere şi de copii dispar în România şi nimeni nu le mai dă de urmă. Ne-am fi închis în bula noastră de preocupări şi comodităţi şi ne-am fi dus viaţa prefăcându-ne că asemenea atrocităţi nu există. N-am fi auzit de Alexandra dacă unchiul ei, Alexandru Cumpănaşu, o persoană publică, nu ar fi alertat presa şi nu ar fi făcut sesizări peste sesizări. În aceste condiţii, întâmplarea ne-a acaparat cu totul. Prin urmare, ne indignăm, ne tânguim, ne spunem părerea. Poate ne dau şi lacrimile, poate ne rugăm pentru biata fată şi pentru altele ca ea, pradă a unor minţi bolnave şi diabolice. Dar mai mult se pare că nu putem face. Şi, totuşi, prin curajul şi perseverenţa ei de a suna la numărul de urgenţă şi în urma dezvăluirii acelor convorbiri cu poliţiştii, Alexandra devine glasul tuturor victimelor care cer să fie descoperit adevărul şi îndeamnă la ieşirea unora din căldicismul funcţiilor şi la schimbarea atitudinii faţă de semeni.   

Crucea biruitoare a Simonei mărturiseşte în primul rând credinţa ei, dar ne arată şi nouă ceva: dăruirea de sine, munca, încrederea. Crucea de suferinţă a Alexandrei şi strigătul ei de ajutor ne învaţă să fim mai atenţi la felul în care ne facem datoria acolo unde suntem şi, chiar în aceste condiţii, care par să o contrazică, ne învaţă speranţa. Speranţa că mâna căreia îi ceri să te prindă nu te va lăsa să cazi în prăpastie.

(Daniela Şontică, Ziarul Lumina)