Greşelile fratelui

Viaţa spirituală înseamnă un just balans al setului de relaţii cardinale: cu Dumnezeu, cu sinele, cu lumea şi cu aproapele. Fiecare dintre aceste relaţii are propriile sale dificultăţi. Între ele raportul cu aproapele are o miză enormă. Hristos Însuşi se identifică în Evanghelia după Matei cu fiecare din cei pe care îi întâlnim în diferite contexte. Prin urmare, felul cum acţionăm în raport cu ceilalţi este o oglindă a relaţiei cu Dumnezeu.

„Un frate l‑a întrebat pe Avva Pimen: «Dacă văd o greşeală a fratelui meu, e bine să o trec cu vederea?». Bătrânul îi zice: «De fiecare dată când noi trecem cu vederea o greşeală a fratelui nostru, şi Dumnezeu trece cu vederea o greşeală a noastră; şi de fiecare dată când noi o dăm în vileag pe a fratelui, şi Dumnezeu o dă în vileag pe a noastră»” (Pimen 64).

Gândul acesta al Avvei Pimen este apoi reluat în alt loc: „Câţiva părinţi l‑au întrebat pe Avva Pimen: «Dacă vedem pe un frate greşind, vrei să‑l certăm?». El le zice: «Despre mine, chiar dacă sunt silit să trec pe acolo şi îl văd greşind, merg mai departe fără să îi spun nici un cuvânt»” (Pimen 113).

Avva Pimen se dovedeşte, în aceste două apoftegme, consecvent cu Scriptura, cu înţelegerea care derivă din ea şi, în cele din urmă, cu sine însuşi. Rugăciunea pe care o rostim cel mai frecvent are o cerere, care adesea trece neobservată: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt. 6, 12). Ecoul acestui cuvânt al Domnului se aude în sfatul pe care îl dă bătrânul ascet egiptean. E un îndemn implicit la empatie, la dragostea de aproapele, la înţelegerea neputinţelor şi a slăbiciunilor lui. Cu cât suntem mai îngăduitori cu ceilalţi, cu atât Dumnezeu e mai milostiv cu noi.

Când Avva Pimen este întrebat cum trebuie să procedeze într‑o situaţie concretă, monahul nu oferă vreo soluţie teoretică, universală, ci îşi oferă propria experienţă: „Despre mine ş...ţ merg mai departe fără să spun nici un cuvânt”. Exemplul personal cu care vine Avva Pimen arată incertitudinea cu privire la existenţa unei unice soluţii universale sau despre riscurile absolutizării propriei perspective.

Părintele Thomas Hopko, în setul sau de sfaturi cu privire la viaţa duhovnicească, este foarte ferm: nu sfătui pe nimeni, niciodată, decât dacă este de datoria ta să o faci sau dacă ţi se cere. Iar atitudinea aceasta este cu atât mai valabilă când vine vorba de a certa pe cineva.

Părinţii deşertului ne lasă să înţelegem că în faţa greşelilor fratelui ni se cer compasiune şi impasibilitate. Să ne purtăm faţă de păcatele aproapelui în felul duhovnicului despre care vorbeşte Hermann Hesse într‑o povestire de‑a sa: „Tot ce auzea - tânguiri, confesiuni, învinuiri, mustrări de conştiinţă - părea că pierde în auzul lui ca apa în nisipul deşertului”. În felul acesta este deschisă calea pentru a deveni asemenea Avvei Macarie cel Mare din deşertul egiptean, despre care se spunea „că a devenit, cum scrie în Scriptură, un dumnezeu pe pământ, căci aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot aşa Macarie acoperea greşelile pe care le vedea, prefăcându‑se că nu le vede, şi pe cele pe care le auzea, prefăcându‑se că nu le aude” (Macarie Egipteanul 32).

(Ziarul Lumina)