Sf. Mc. Alexandru şi Antonina

Sfinţii Mucenici Alexandru şi Antonina au trăit în cetatea Crodamon, din Asia Mică, probabil în secolele III-IV. Sfânta Antonina, care îşi ducea viaţa în curăţie şi cu cinste, a fost trimisă într-o casă de desfrânare, din porunca dregătorului Festus, pentru că nu a vrut să se lepede de Hristos. Prin descoperire îngerească, tânărul Alexandru, prefăcându-se că merge la ea pentru păcat, a scos-o pe Antonina pe ascuns, iar el a rămas în locul ei. Aflându-se acestea, Alexandru şi Antonina au fost supuşi la chinuri şi aruncaţi într-o groapă cu foc. Aşa şi-au luat Sfinţii Mucenici Alexandru şi Antonina cununa muceniciei. (Diac. George Aniculoaie, Ziarul Lumina)

Calea către Hristos

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă pregătesc loc. Şi, dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu. Iar unde Mă duc Eu, voi ştiţi; şi ştiţi şi calea. Toma I-a zis: Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea? Iisus i-a răspuns: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut. Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne nouă pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – El însuşi face aceste lucrări. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea Întâi, Ep. 2, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (1992), vol. 81, pp. 34-36

„... Mai sus de ea nu e nimic la care să urce omul iubitor de Dumnezeu, toate modurile de vieţuire binecredincioase fiind depăşite de ea. Pe aceasta o ştim şi o numim iubire. Şi nu o împărţim ca pe alta şi alta între Dumnezeu şi aproapele, ci una şi aceeaşi se îndreaptă întreagă spre Dumnezeu ca datorată Lui şi-i uneşte pe oameni întreolaltă. Căci este o lucrare şi o dovadă clară a iubirii faţă de Dumnezeu simţirea plină de bunăvoinţă faţă de aproapele. «Căci cel ce nu iubeşte pe fratele pe care-l vede» - spune dumnezeiescul Apostol Ioan - «nu poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede» (I Ioan 4, 20).

Ea este calea adevărului, cum S-a numit pe Sine Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. Ca atare îi înfăţişează pe cei ce umblă pe această cale (în El, cu El) lui Dumnezeu ajunşi curăţiţi de toate felurile de patimi. Ea este uşa prin care cel ce intră ajunge în Sfintele Sfinţilor şi se face vrednic să fie văzător al neapropiatei frumuseţi a Sfintei şi Împărăteştii Treimi. Ea este viţa adevărată în care cel ce se altoieşte cu toată tăria se învredniceşte să se facă părtaş al calităţii dumnezeieşti.

Prin ea este şi s-a dat toată învăţătura legii, a prorocilor şi a Evangheliei, ca, însuşindu-ne dorinţa bunătăţilor negrăite, să ne dovedim dorul de ele prin purtările noastre, cinstind atât de mult făptura pentru Făcătorul dorit, încât să se poată înfăţişa Făcătorului cât o cere raţiunea firii, care dă ca lege deopotrivă cinstire şi taie de la fire orice inegalitate apărută în fiecare prin prejudecată şi îi adună pe toţi în ea ca prin puterea cea una a identităţii.”

(Ziarul Lumina)