„La îndumnezeire poate ajunge omul aici, pe pământ”

Jean-Claude Larchet este un teolog bine-cunoscut cititorilor români, prin numeroasele sale volume de teologie patristică. Aceste scrieri au luat fie forma unor monografii, fie a unor tratate tematice, ce acoperă aproape toate domeniile teologiei ortodoxe. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, mediator între Răsărit şi Apus (1998) şi Sfântul Maxim Mărturisitorul. O introducere (2003), ambele traduse în limba română la Editura Doxologia, anul acesta a apărut şi volumul Îndumnezeirea omului la Sfântul Maxim Mărturisitorul, tipărită la Editura Basilica. Cronologic, este primul volum, din cele trei, dedicate Sfântului Maxim. Cu alte cuvinte, abordarea sfântului începe cu tema îndumnezeirii sau starea de comuniune deplină, atât cât e cu putinţă în viaţa aceasta, cu Dumnezeu.

Cele trei volume sunt socotite de către foarte mulţi ca fiind printre cele mai bune dedicate vreodată Sfântului Maxim. Cuprinsul de la sfârşitul cărţii, împărţit în 12 capitole ce conţin peste 100 de subcapitole şi puncte, ne arată că tema e tratată exhaustiv, iar acest instrument de studiu ne poate oferi, eventual alături de celelalte volume, cheia înţelegerii teologiei acestui mare sfânt, exprimată cel mai bine prin tema îndumnezeirii. Totuşi, un sfânt autor, precum Maxim Mărturisitorul, nu va putea fi niciodată cunoscut deplin prin studii consistente, ci prin dobândirea duhului de care a fost animat. În acest sens, un important maximolog contemporan, ierom. Maximos Constas, a scris undeva că nu o sistematizare a învăţăturilor sfântului, de altfel aproape utopică, ne va da cheia înţelegerii (operei) sale, ci dobândirea unor „principii de bază”, a „viziunii duhovniceşti asupra lumii” specifice autorului, „chipul ascuns” al personalităţii şi operei sale, care se dobândeşte mai cu seamă prin „transmitere orală”, „de la dascăl la ucenic”.

În lumea modernă însă, din păcate ordinea aceasta s-a inversat destul de mult, cu urmări dintre cele mai nefavorabile. Cu toate acestea, Jean-Claude Larchet, ca şi ierom. Constas, a dovedit că nu face parte cu totul din pleiada acelor teologi academici mai puţin sau deloc ancoraţi în viaţa duhovnicească a Bisericii Ortodoxe, în ciuda faptului că, spre a fi receptat pe o scară cât mai largă, a trebuit să urmeze şi chipurile, „sistematic articulate”, ale lumii universitare.

După o prezentare a învăţă­tu­rii despre îndumnezeire la predecesorii sfântului, a însemnătăţii ei, a stadiului cercetărilor şi a naturii contribuţiei studiului său, autorul tratează desigur învăţă­tura în combinaţie cu celelalte do­menii teologice, mai exact cu cele ce o fundamentează.

Ea este planul lui Dumnezeu (cap. 1) are un fundament antropologic solid (cap. 2), a fost neîmplinită din cauza păcatului stră­mo­şesc (cap. 3), are fundament hristologic, a cărei condiţie e mântuirea şi îndumnezeirea firii umane a lui Hristos, pe de-o parte, şi a firii oamenilor, în trepte, prin Sfintele Taine şi asceză (cap. 4, 5 şi 6), are un fundament pnevmatologic (cap. 7), eclesiologic şi sacramental (cap. 8), ascetic şi contemplativ (cap. 9), presupune nişte condiţii teologice (cap. 10), are un proces al ei (cap. 11) şi rodiri specifice ce se împlinesc deplin în veacul ce va să fie (cap. 12).

Îndumnezeirea reprezintă scopul facerii lumii

După Sfântul Maxim, îndumnezeirea reprezintă scopul facerii lumii, al Întrupării Cuvântului şi al istoriei mântuirii oamenilor în comuniune cu El: „Iar aceasta şfacerea lumii, n.n.ţ a fost ca să se unească El însuşi, fără schimbare, cu firea oamenilor, prin unirea adevărată într-un ipostas, şi să unească cu Sine în chip neschimbat firea omenească. Aceasta pentru ca El să devină om, precum numai El a ştiut, iar pe om să-l facă dumnezeu prin unire cu Sine. În acest scop a împărţit veacurile cu înţelepciune, rânduindu-le pe unele pentru lucrarea prin care S-a făcut pe Sine om, iar pe altele pentru lucrarea prin care face pe om dumnezeu. Sfârşitul veacurilor mai dinainte hotărâte pentru lucrarea prin care S-a făcut pe Sine om, a ajuns la noi, sfatul lui Dumnezeu cu privire la întrupare aflându-şi împlinirea prin înfăptuirea lui…” (Răsp. către Talasie 22, p. 80).

„La îndumnezeire poate ajunge omul aici, pe pământ, cu atât mai mult cu cât, potrivit Sf. Maxim, ea nu este doar cea mai înaltă treaptă a vieţii duhovniceşti, ci se săvârşeşte într-o anumită măsură şi pe celelalte trepte ale sale” (p. 723). Această „înaltă treaptă” este în general asociată cu „măsura plinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4, 13), cu „plinătatea harului” din veacul ce va să fie, îndumnezeirea din veacul de acum este doar „în parte” (p. 725), ca pârgă sau arvună, ajutând omul să sporească încă de la primele trepte duhovniceşti.

Îndumnezeirea nu poate fi exprimată raţional în chip desă­vâr­şit decât prin paradoxuri sau oximoroane precum: „odihnă perpetuum mobilă”, „mişcare imobilă”, „desăvârşire finală” (p. 752), dar totuşi nesfârşită; acestea exprimă cel mai bine dinamica acestei vieţi nesfârşite.

(Larchet, Jean-Claude, Îndumnezeirea omului la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ed. Basilica, Bucureşti, 2019, 840 de pagini, Sursa: Ziarul Lumina)