Învierea şi fericirea românilor

În bisericuţa veche de peste 200 de ani, fetiţa plângea fără să îşi dea seama. Abia se stinsese lumina, pâlpâiau câteva lumânări, însă ceea ce venea din Altar odată cu crucea purtată blând de preot, pe jumătate pe umărul stâng, pe jumătate pe piept aproape, îi părea mai multă chiar decât lumina ce tocmai fusese stinsă. Era numai ea singură din familia ei la biserică, în Joia Mare, într-un ev atât de cenuşiu de istorie. Prima pentru ea din cele peste 1.950 de astfel de zile, din prima Joi de dinaintea Învierii. Aceeaşi cruce. Aceeaşi lumină. Până şi fiinţa ei mică zguduită de suspine tăcute părea aceeaşi în faţa celui mai răvăşitor lucru care s-a întâmplat vreodată pe pământ: Împăratul cerului şi al pământului răstignit pentru a învia apoi, cu ea odată.

Cele câteva decenii de la acea Înviere şi până astăzi nu sunt mai mult decât frântură a unei clipiri de geană, la scara Universului. Dar nimic nu mai este pentru ea la fel. Fericirea căutată în drumuri lungi, departe de bisericuţa veche, găsită în oameni ori în înfăptuiri aparent importante, în copiii lăsaţi greu în locul ei acasă ori luaţi atât de greu cu ea, în casa nouă, făcută cu atâta efort, în familia ţinută cu multe tristeţi acoperite de îndemnuri spre statornicie, pe care tot ea singură şi le făcea, ori chiar compătimirea faţă de toţi din jurul ei, aflaţi într-o încrâncenare în faţa vieţii, încă mai mare decât a ei, toate acestea o depărtaseră mult de fericirea adâncă, unică a acelei seri zguduite de suspinele luminii din faţa ei. Şi toţi în jurul ei sunt la fel de departe azi de suspinele luminii.

Atât de intens am trăit deodată acest adevăr privind femeia tristă din faţa mea încât nu m-am mai întrebat din acea clipă de ce nu au şi românii dreptul la un strop de fericire. Oare nu a fost suficientă jertfă? Atâta suferinţă, atâta pierdere? Oare munca, adevărul, credinţa nu au fost la fel de preţuite? Inteligenţa nu a dat atâtea roade? În frântura de clipire de geană a Universului, de numai câteva decenii, la fel ca în cazul femeii din faţa mea, ce s-a putut întâmpla încât să ajungă un neam întreg să nu mai vadă firescul decât aşa, ca dintr-un unghi strâmb?

Privind frumuseţea ei tristă şi atât de depărtată de seara aceea de demult, de dinaintea Învierii, am înţeles exact ce s-a întâmplat şi nu m-am mai întrebat: şi ea şi cei din jurul ei uitaseră complet întâlnirea cu Învierea. Fie că o trăiseră odată, demult, ca ea, fie că nu, au uitat adevărul despre ei înşişi, rătăcind sensul, cumva, aproape fără voia lor, punând în locul Învierii orice, mai puţin adevărul ei izvorât din Cruce. Pentru că în crucea dusă de părintele din faţa ei, atunci, în cea mai cenuşie perioadă de istorie, ea, oricât de mică era fiinţa ei, înţelesese lucrarea grea pe care omul în general şi ea însăşi în particular o au de dus pe acest pământ, însă văzuse, totodată, şi pe Hristos acolo, pe cruce cu omul. Singurul adevăr al fiinţei ei văzuse în acea seară lucrarea grea şi vederea sfântă laolaltă pe crucea primită şi dusă doar spre Înviere. Privind femeia din faţa mea şi amintirea ei astfel depănată, am înţeles că exact această întâlnire cu adevărul fiinţei noastre l-am uitat noi.

Românii sunt azi ca Făt-Frumos din „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarteˮ. Mirajul pare realitate, dar muşcătura de adevăr din inimă îşi cere dreptul. Din lanţul greu al morţii determinate de miraj, numai întoarcerea la seara din bisericuţa veche, în ajun de Înviere, ne mai poate smulge.

În lipsa acestei întoarceri, ajungem să trăim voluptatea lanţului morţii. Cum altfel am putea explica lipsa de interes pentru fiinţa noastră? Căci în fiinţa noastră intră şi clipa de faţă, dar şi sufletul. Intră şi statul, dar şi copiii. Intră şi casa, dar şi familia. Intră şi munca, dar şi conştiinţa. Un popor care nu preţuieşte familia mai mult decât casele, copiii mai mult decât statul, conştiinta mai mult decât munca, este un popor care, parafrazându-l pe Simion Mehe­dinţi, ar părea că nu a înţeles nimic din Evanghelie. Şi popoarele mai şi mor. Nu e suficientă pregătirea hainelor pentru acest eveniment al morţii. În ie se poate muri frumos, însă moartea este aceeaşi. Tot fără Înviere, dacă nu punem toţi, dar toţi - nu doar unii dintre noi fericiţi şi autosuficienţi că, iată, noi am pus - sufletul mai presus de clipa de faţă. Dacă nu punem copiii mai presus de regulile noi, absurde, care le stâlcesc minţile. Pentru că, dacă doar 3 milioane de români au semnat că femeia şi bărbatul fac copii în România, doar 4 milioane de români au confirmat aceasta şi doar 300.000 de români că fetiţele nu trebuie să înveţe la şcoală că pot deveni taţi şi pot avea nume de băieţi, atunci înseamnă că uitarea adevărului a hotărnicit acestui popor o lume „nouăˮ.

Privesc la femeia frumoasă din faţa mea şi văd în ea chipul României. Tristă ţară care aşteaptă Învierea poporului ei. Şi, da, unii trădează şi vând, alţii dorm, alţii doar plâng, dar ea trăieşte singură Învierea, în locul lor, pentru ei. Până îşi vor veni în fire, îşi vor aduce aminte de ea şi vor regăsi puterea smulgerii din timpul înlănţuit în care pare că s-au incrustat. Pentru că doar Adevărul sădit ontologic în fiinţa lor îi mai poate salva de ei înşişi. Şi Învierea.

(Av. Ana Corina Săcrieru, Ziarul Lumina)