Ce înseamnă o parohie mai... bună?

Am asistat nu demult la un dialog între câţiva preoţi. S-a vorbit despre oameni, despre biserici, despre faptul că mulţi români îşi părăsesc locurile natale şi ţara, pentru a o duce puţin mai bine pe aiurea. Un preot mai tânăr, ajuns într-o parohie „uitată de lume”, cu puţine familii rămase în sat a spus că şi-ar dori să se transfere într-o „parohie mai bună”, mai aproape de oraş.

Am copii mici, soţia trebuie să facă naveta pentru a merge la serviciu… E greu. Satul este mic, acasă au rămas în majoritate oamenii în vârstă şi cei bolnavi… În sat nu avem nici grădiniţă şi nici şcoală. Nu ştiu ce voi face cu copiii peste câţiva ani, când vor mai creşte.

S-a lăsat tăcerea. Nu este uşor să fii preot, este o realitate. Sunt multe greutăţi într-o parohie. Oamenii bolnavi, singuri, cuprinşi de tristeţe… încotro să se îndrepte, cui să ceară un sfat? Se uită spre cer şi spre preot. Au nevoie de încurajare, au nevoie de rugăciune, au nevoie de ajutor. Iar preotul, adesea apăsat şi el de griji şi neajunsuri, caută să aducă nădejdea în sufletele tuturor.

Un preot mai în vârstă a intervenit şi a cerut voie să vorbească şi el câteva clipe.

– Aşa este părinte, nu este uşor în parohiile noastre, mai ales dacă încerci să-ţi împlineşti misiunea primită de la Dumnezeu cum se cuvine. Acum câţiva ani am vrut şi eu să mă mut „într-o parohie mai bună”, o parohie mai mare şi mai aproape de oraş. Mi-am spus că am stat 30 de ani în parohia primită în tinereţe, am fost pe cât am putut fidel lui Dumnezeu şi oamenilor. Satul nu este prea mare. La aproape 60 de ani merit şi eu să fiu undeva mai bine. Copiii sunt mari şi sunt la oraş.  Au familii, au servicii. Aş fi mai aproape de ei, aş fi mai aproape de spital, de un magazin… Mi-am completat dosarul pentru transfer şi l-am depus la protopopiat. Aşteptam cu oarecare emoţie răspunsul, când… într-o zi mi s-a făcut foarte rău şi a trebuit să fiu dus la spital. La spital, după câteva zile de repaus şi de analize, medicii mi-au spus că ceva nu este în regulă şi că va trebui să facem o biopsie. Biopsia mi-a adus vestea de care mă temeam. Aveam un cancer destul de avansat. Am vorbit de multe ori cu oameni bolnavi de cancer, m-am rugat lui Dumnezeu să se facă bine, dar n-am înţeles niciodată starea prin care trece cineva care suferă de această boală. Frică, revoltă, tristeţe, neputinţă… Te învăluie toate. Am stat în spital câteva săptămâni, am făcut tratamentul care se face în astfel de cazuri şi am continuat să-l ţin şi acasă, cu regimul de rigoare. Au trecut două luni şi am ajuns din nou la spital. Boala se agravase foarte mult. Din nou perfuzii, tratamente peste tratamente, slăbiciune generală. Un medic a chemat-o pe doamna mea preoteasă pentru a vorbi cu ea.

– Doamnă preoteasă, de acum este bine să-l luaţi acasă, să vă pregătiţi. Noi nu mai putem să-l ajutăm. Zilele îi sunt numărate. Poate să mai trăiască 3 zile, poate să fie 10 zile, dar mai mult de două săptămâni nu cred să mai reziste. Am mai avut situaţii asemănătoare. Ne pare foarte rău.

Preoteasa a început să plângă, copiii la fel, rudele… Acasă, slăbit şi mâhnit, fără să mă mai pot urni din pat, m-am gândit la toate, la toată viaţa aceasta care a trecut parcă prea repede. După vreo 5 zile am reuşit într-o seară să ies puţin prin curte. O doamnă de la noi din sat m-a văzut de pe uliţă şi a venit la gard.

– Cum mai sunteţi părinte? Cum vă mai simţiţi?

– Uite aşa cum mă vezi. Abia mai respir. Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Asta este viaţa.

Femeia s-a uitat la mine cu o nădejde pe care o aveam şi eu altădată, când îi încurajam pe credincioşii slăbiţi de boală sau descurajaţi de viaţă ori deznădăjduiţi.

– Părinte, nu ştiţi, dar eu vă spun. La noi în sat aproape toată lumea se roagă să vă faceţi bine. La bădia Toader se adună în fiecare seară câte 15 oameni şi citesc la Psaltire, la mătuşa Maria femeile citesc Paraclisul Maicii Domnului, la biserică cântăreţul şi moş Petrea pălimarul citesc vecernia şi fac şi ei rugăciuni cu oamenii… Cred că jumătate de sat posteşte ca să vă faceţi bine. O să vă faceţi bine, o să vedeţi.

- Şi m-am făcut bine părinţilor, a continuat preotul povestirea. Şi acum, nu vreau să mă mai transfer nicăieri. Au trecut doi ani şi nici prin gând nu-mi trece să mai plec din parohia mea. Stau să le întorc dragostea, să-mi plătesc datoria faţă de ei. Voi rămâne aici până la sfârşit. Mi-au dat viaţă, trebuie şi eu să fac tot ce pot pentru ei.

Acum vă întreb şi eu: „Ce înseamnă o parohie bună?”.