Sensul creştin al pocăinţei

Pocăinţa este primul cuvânt din abecedarul mântuirii. Cu el îşi începe activitatea atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât şi Mântuitorul Iisus Hristos: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 3, 2; 4, 17). Evanghelia lui Hristos este Evanghelia pocăinţei şi a iertării păcatelor, fără de care nu putem împlini cu adevărat legea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.[1]

Termenul grecesc „metanoia” nu şi-a găsit un echivalent fidel în limbile principale de răspândire a creştinismului. Cuvântul românesc pocăinţă pune accentul pe remuşcare, regret, pe durerea pentru păcatul săvârşit. Termenul penitenţă derivă din „poenam tenere” accentuează aspectul juridic, conştiinţa vinovăţiei, frica de pedeapsă. Cel grecesc, metanoia, nu înseamnă numai căinţă, regret sau numai frică de pedeapsă, ci înseamnă o transformare profundă, o schimbare radicală a convingerilor şi, deci o trecere dincolo de păcat prin încetarea săvârşirii lui şi un nou început de viaţă, un câmp nou de lucru în har şi adevăr. O mutaţie a minţii, înnoirea ei, o naştere din nou. Acesta este sensul creştin al pocăinţei, o neîncetată înnoire a omului.

Sfinţii Părinţi, fini cunoscători ai sufletului omenesc, vorbesc despre două feluri de pocăinţă: pocăinţa ca Taină şi pocăinţa ca lucrare permanentă în suflet. Greşind aproape în fiecare clipă e necesar un regret care să ne însoţească statornic, o voce care să critice mereu imperfecţiunea faptelor săvârşite.

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur, un mare predicator al pocăinţei, spune: „Nu a cădea este cumplit lucru, precum a zăcea jos, după ce a căzut! Nici a se răni nu e rău, precum a nu voi să se vindece după ce s-a rănit!”[2].

Sfântul Ioan Damaschin defineşte pocăinţa ca fiind „întoarcerea prin asceză şi osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturală şi de la diavol la Dumnezeu”[3]. Pocăinţa este o trebuinţă firească a sufletului omenesc. Sfântul Ioan Scărarul numeşte pocăinţa „lovirea sufletului printr-o simţire adâncă”[4].

Sfântul Vasile ce Mare arată necesitatea pocăinţei şi pentru cel cu păcate mari şi pentru cel cu păcate mici: „Pocăinţa nu trebuie să înceteze în cursul vieţii întregi, căci cine e fără de păcat? În toată clipa păcătuim, dacă nu cu faptele, apoi cu cuvântul, dacă nu cu cuvântul, apoi cu gândul. Oricât de mici sunt păcatele, ele pătează conştiinţa, iar conştiinţa trebuie să fie mereu curată”[5].

Aşadar, pocăinţa şi iertarea păcatelor arată taina iubirii lui Dumnezeu, care recuperează pe cel pierdut şi dă viaţă celui omorât de păcate. Hristos Domnul a spus că „bucurie se face în cer pentru un păcătos care se căieşte” (Luca 15, 7). Aceasta înseamnă că milostivirea lui Dumnezeu faţă de păcătosul care se întoarce la El este izvorul din care se naşte bucuria şi pentru cel iertat şi pentru cel ce iartă.

(Pr. Dumitrache Ciprian, sursa Doxologia.ro)

[1] Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei, Iaşi, 2007, p. 239.