Sfântul Haralambie, ocrotitorul săracilor şi al bolnavilor

În data de 10 februarie săvârşim pomenirea Sfântului Ierarh Haralambie, Episcopul Magneziei în Asia Mică (Turcia de astăzi). Datorită chinurilor cumplite pe care le-a îndurat de la prigonitori, Sfântul Haralambie a fost şi este cinstit de creştinii ortodocşi ca un mare mărturisitor şi ocrotitor al celor aflaţi în suferinţe şi necazuri.

Dintru început, încă din vremea propovăduirii Evangheliei de către Mântuitorul, cei mai receptivi la cuvintele Sale au fost săracii, bolnavii şi pricăjiţii. Aceştia vedeau în bunătatea Învăţătorului din Nazaret pe părintele iubitor sau stăpânul milostiv de care nu avuseseră parte, dar pe care şi-l doreau cu atâta ardoare. Mai ales că li se promitea o Împărăţie, chiar dacă ei nu înţelegeau cum va fi aceea. Hristos a spus atâtea pilde despre felul de a fi al Împărăţiei tocmai pentru că cei din jurul Lui aveau tendinţa tot timpul să o interpreteze în chip lumesc.

Cu toate că printre cei care au ascultat cu luare aminte predica Mântuitorului au fost şi oameni înstăriţi, intelectuali ai acelor vremuri, majoritatea credincioşilor primelor comunităţi creştine era constituită din oameni simpli, care îşi puneau ultima speranţă măcar într-o Împărăţie din altă lume, unde să trăiască un pic mai liniştit, fără frica stăpânului nemilos sau a debitorului hulpav.

De aceea şi preoţii sau episcopii primelor veacuri erau iubiţi foarte mult de popor. Mai ales dacă ei că proveneau din oameni simpli şi încercau să-i ajute pe primii creştini cu preţul uitării de sine şi al dedicării totale păstoriţilor. Din acele timpuri a rămas evlavia populară pentru mari misionari şi păstori, urmaşi ai Apostolilor, cum au fost Sfântul Arhidiacon Ştefan, Sfântul Iacob, ruda Domnului, Sfântul Clement, Episcopul Romei, Sfântul Ignatie Teoforul, Sfântul Policarp al Smirnei, Sfântul Irineu de Lugdunum şi Sfântul Haralambie, Episcopul Magneziei, precum şi mulţi alţii.

Sfântul Haralambie, păstorul cel dârz şi apărătorul turmei sale

Sfântul Haralambie a trăit în secolul al doilea după Hristos, fiind Episcop al Magneziei, în Asia Mică (Turcia de astăzi). În timpul păstoririi sale, Sfântul Haralambie s-a confruntat cu persecuţii din partea guvernatorului Asiei Mici, care s-a înfuriat pe faptul că ierarhul nu se închina idolilor. Nemaipomenitele chinuri care au urmat, cu toate că venerabilul ierarh avea peste o sută de ani de viaţă, ne fac şi astăzi să tresărim şi să ne gândim foarte bine la felul în care era mărturisit creştinismul în timpul persecuţiilor romane. Pentru că Sfântul Haralambie răbda fără să crâcnească aceste chinuri şi, pe deasupra, le mulţumea chinuitorilor că-l ajută să dobândească un trup ceresc, omorându-i trupul pământesc, guvernatorul a poruncit să-i fie tăiat capul.

În timpul acestor evenimente foarte mulţi martori ai chinurilor s-au convertit la creştinism, iar alţii, creştini fiind deja, au mărturisit alături de ierarhul lor. Doi soldaţi, Porfirie şi Vaptos, care îl păzeau pe Sfântul Haralambie, au mărturisit că sunt creştini, fiind condamnaţi imediat la moarte prin decapitare. De asemenea, trei femei care au văzut chinurile la care era supus martirul s-au convertit la credinţa în Hristos, fiind ucise pentru aceasta. Martirologiul stabileşte la anul 202 moartea martirică a Sfântului Haralambie.

Pentru credinţa sa neclintită şi pentru răbdarea de care a dat dovadă în faţa chinuitorilor, creştinii l-au cinstit şi iubit mult pe Sfântul Haralambie, rugându-l să-i ajute atunci când şi ei erau în suferinţe, boli sau necazuri ale vieţii. Astfel, evlavia credincioşilor ortodocşi l-a considerat pe arhiereul Magneziei ocrotitor de boli, de moarte năprasnică, iar pentru că sfântul fusese păstor înainte de a fi hirotonit, ţăranii îi cereau să le apere animalele domestice şi să-i ajute să aibă roadă bogată. Sfântul cu siguranţă i-a ajutat pe foarte mulţi în rugăciunile lor, pentru că altfel nu s-ar putea înţelege mulţimea de tradiţii populare, legate de cinstirea lui, dar şi numărul mare de biserici şi mănăstiri care i-au fost închinate.

(Ziarul Lumina)