Mitropolitul Anastasie Crimca, 390 de ani de la trecerea la Veşnicie

În fiecare an, la 19 ianuarie, la Mănăstirea Dragomirna este zi de sărbătoare, zi de comuniune, de legătură între generaţii. Iar şi iar, în această frumoasă zi ne amintim de jertfa celor care au ridicat Dragomirna, de dragostea şi osteneala pe care le-au pus în slujba Bisericii şi a poporului român. Ne amintim cu recunoştinţă de un Om, de un cărturar care a trecut prin viaţa pământească, dăruindu-se pe sine şi fiind de folos celor din jur în drumul spre Mântuire.

La 19 ianuarie 1629, după cum dau mărturie mai multe însemnări de pe cărţile de slujbă – manuscrise miniate sau nu - s-a mutat la cele veşnice „Sfânt răposatul părinte Anastasie Crimca”. Personalitatea sa puternică şi sfârşitul său au fost subiecte importante în epocă având în vedere că au rămas până în zilele noastre mai multe adeveriri ale acestui moment.

În această zi, în obştea Dragomirnei se simte şi mai mult prezenţa binecuvântării acestui ierarh dincolo de timp şi spaţiu. Crâmpeie de viaţă răsar din hrisoave, scrisori şi însemnări de pe manuscrise din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.

În ultimii ani cu osteneala şi sub atenta coordonare a Domnului Profesor Ştefan Sorin Gorovei la Mănăstirea Dragomirna s-au publicat 5 volume cu informaţii despre viaţa şi activitatea „părintelui şi rugătorului nostru - Vlădica Anastasie”. Răsfoind aceste cărţi ne apare în faţa ochilor minţii – chipul luminos al Părintelui Anastasie, o viaţă trăită în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.

Chipul cuviosului părinte Anastasie a fost luminat de înţelepciunea dăruită de Dumnezeu, pe care a arătat-o în viaţa sa şi în opera ce a rămas după trecerea sa la cele veşnice. Încă de la începutul activităţii sale ca arhiereu, s-a implicat fără odihnă în viaţa celor pe care-i păstorea, indiferent de poziţia lor socială, oameni de rând sau boieri. Înaltul cărturar a inclus în grijile sale şi problemele ţării fără a uita de misiunea sa canonică, participând la evenimentele însemnate de la Curte şi sfătuindu-i pe domni în privinţa îndatoririlor ce le reveneau. 

Mitropoliţii erau parte integrantă a vieţii Domnilor Ţării Moldovei, erau cei care binecuvântau încă de la început domnia, căci „turnau pe pletele lor mirul sfinţirii”. Ei oficiau Liturghia şi ţineau predici în Biserică iar Domnul şi familia lui luau anafură din mâna Mitropolitului şi îşi sărutau reciproc mâna. La botezul sau cununia membrilor familiei domneşti sau ai marilor dregători era neapărat prezent şi mitropolitul sau măcar episcopii de Roman sau de Rădăuţi.

Fericitul Anastasie a renunţat în linişte la scaunul episcopal, odată cu înlăturarea lui Mihai Viteazul din Moldova şi s-a reîntors în oaza de sfinţenie, linişte şi pace ce o reprezenta Dragomirna. Atrăit aici într-o atmosferă plină de rugăciune, adânc înrădăcinată, dată de traiul pustnicilor care au vieţuit în poienile învecinate, cărora le-au şi împrumutat numele. Vetrele acestea de sihăstrie l-au îndemnat să pună bazele unui locaş de cult, o nouă biserică a Schitului. Biserica este de dimensiuni reduse, fiind numită „cea mică”, ornamentată la exterior cu cărămidă smălţuită, având pridvorul poligonal deschis şi combină un plan tradiţional moldovenesc cu inovaţia muntenească. Asocierea celor trei sfinţi ocrotitori ai Bisericuţei Schitului, Dreptul Enoh, Sfântul Proroc Ilie şi Sfântul Ioan Teologul este cu totul originală. Această gândire teologică a vlădicăi Anastasie a avut la bază o vastă cunoaştere a simbolismului textelor biblice.

Cea mai impunătoare ctitorie a mitropolitului Anastasie Crimca arămas Biserica mănăstirii Dragomirna, cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt. Biserica este o adevărată podoabă a arhitecturii şi picturii religioase moldoveneşti, care evidenţiază gustul rafinat de mare artist al ctitorului.

„Vederea bisericii e o uimire de bucurie. E înaltă şi îngustă ca o cutie de sfinte moaşte. Dar giuvaerul lucrat cu o iubire fără de margini e aici turnuleţul, care alcătuieşte o lucrare desăvârşită. Trandafiraşi de piatră sunt răspândiţi darnic, înflorind orice colţişor şi astfel întregul turn pare un surguciu de floare învoalată. În biserica însăşi tot veşmântul de zugrăveală s-a păstrat şi stăpâneşte sufletul cu un farmec de frumuseţe şi de evlavie”, după cum frumos spunea Nicolae Iorga.

Noua ctitorie, înaltă, zveltă, oarecum îngustă, faţă de proporţiile monumentale, urmează în mod artistic sistemul arhitectonic ştefanian, adus la desăvârşire, introducând noi elemente decorative în interior şi la exterior, elemente arhitecturale gotice şi ornamente orientale.  Anastasie  Crimca a renunţat la zugrăveala exterioară a bisericii şi a concentrat în interior, doar în altar şi naos, în pictura realizată în tehnica frescă, profunde semnificaţii teologice, în culoare şi aur. Numele zugravilor Dragomirnei, descoperite pe banda de sub registrul ierarhilor din altar, sunt: Mihai ieromonah, Ştefan,  popa Ignat, Crăciun, Mătieş şi Grigorie, probabil ucenici ai ctitorului.

Misiunea filantropică a fost strâns împletită cu rugăciunea. Mitropolitul  era purtătorul virtuţilor creştine, lucru recunoscut de contemporanii săi, care-l numeau „părintele şi rugătorul nostru”.

Dacă pe lângă unele mănăstiri au existat aşa numitele bolniţe, în care se dădea un oarecare ajutor celor bolnavi, Mitropolitul Anastasie Crimca a instituţionalizat tradiţia la oraş. Dragostea faţă de poporul Moldovei şi-a arătat-o prin măsurile luate pentru cei săraci, neputincioşi, şchiopi, orbi, uşurându-le chinurile prin rugăciune şi prin construirea primului spital public din Suceava. 

Lista ctitoriilor lui Anastasie Crimca din ţinutul Sucevei a continuat cu eclesiarhia Mitropoliei din Suceava. Marea evlavie pe care o avea faţă de Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava l-a îndemnat pe mitropolit  la acest gest. Mitropolia era locul în care se întâlneau români din toate cele trei Ţări Române, veneau pentru a se ruga, veneau pentru a se bucura de un cuvânt de îmbărbătare şi pentru a primi binecuvântări.

 „Şcoala” de caligrafi şi miniaturişti  de la Mănăstirea Dragomirna, patronată de mitropolitul Anastasie Crimca (între anii 1608-1629), ocupă o poziţie distinctă în evoluţia culturii medievale moldoveneşti.

G Popescu Vâlcea  afirmă că ”În nici un loc de pe pământul ţării noastre nu s-au copiat şi împodobit atâtea manuscrise ca la Dragomirna. Nicăieri nu s-a dat o mai mare atenţie unei astfel de creaţii artistice, concentrând în acest scop totul: mână de lucru, mijloace materiale şi tot felul de bogăţii. Nicăieri nu s-au consumat mai multe culori, mai mult argint şi mai mult aur, ca la Dragomirna. Acest focar artistic al miniaturisticii şi-a pus bazele conducându-se în cea mai mare parte după exemplele tradiţionale dar şi după  noile cuceriri ale artei plastice moldoveneşti”.

Cunoaşterea cuvântului Dumnezeiesc se putea face mai uşor prin împletirea dintre text şi imagine. Cotidianul moldovenesc şi realităţile cărţilor sfinte se împletesc în aceste manuscrise, fiind realizate cu gust şi răbdare. Privitorul pătrunde într-o ambianţă harică, sacră şi solemnă, care-i oferă posibilitatea înţelegerii iminentei treceri spre veşnicie.

Vlădica Anastasie şi-a dedicat întreaga viaţă Bisericii, încercând să împlinească atât dragostea Mariei cât şi osteneala Martei. A studiat şi s-a rugat, a scris şi a predicat. Şi-a ajutat atât contemporanii cât şi pe cei care i-au urmat, prin exemplul propriu. Dovadă a preocupărilor sale dogmatice şi a rugăciunilor sale, stau mărturie: ctitoriile, manuscrisele şi bunul nume lăsat în cultura orală a poporului său.

Atunci când şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la 19 ianuarie 1629, milostivul mitropolit Anastasie al Moldovei a fost pomenit de mai multe surse, ceea ce dovedeşte că faptele sale mărturisitoare l-au sfinţit în faţa contemporanilor săi.

Nouă, generaţiei de azi a Dragomirnei, ne rămâne datoria să-i urmăm exemplul şi să-i facem cunoscute credinţa şi activitatea mărturisind prin faptele noastre pilda vie a vieţii Mitropolitului Anastasie Crimca.

Monahia Maria Magdalena