Evanghelie

„În vremea aceea au venit la Iisus saducheii, care zic că nu este înviere, și-L întrebau zicând: Învățătorule, Moise ne-a lăsat scris că, de va muri fratele cuiva și va rămâne femeia fără copii, să ia fratele său pe femeia lui și să ridice urmaș fratelui. Și erau șapte frați. Și cel dintâi și-a luat femeie, dar, murind, n-a lăsat urmaș. Și a luat-o pe ea al doilea, și a murit nelăsând urmaș. Tot așa al treilea. Și au luat-o toți șapte și n-au lăsat urmaș. În urma tuturor a murit și femeia. La înviere, când vor învia, a căruia dintre ei va fi femeia? Căci toți șapte au avut-o de nevastă. Și le-a zis Iisus: Oare nu pentru aceasta rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? Căci, după ce vor învia din morți, nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii în ceruri. Iar despre morți, că vor învia, n-ați citit oare în cartea lui Moise, când i-a vorbit Dumnezeu din rug, zicând: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov»? Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii. Deci voi sunteți în mare rătăcire.” (Marcu 12, 18-27)

Semnele învierii

Sfântul Clement Romanul, Epistola către corinteni (I), Cap. XXIV, 1-5, Cap. XXV, 1-5, Cap. XXVI, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1979), vol. 1, pp. 66-67

„Să înțelegem, iubiților, cum Stăpânul ne arată necontenit că va fi învierea viitoare, a cărei pârgă L-a făcut pe Domnul Iisus Hristos, înviindu-L din morți. Să vedem, iubiților, învierea care se săvârșește în viața cea de toate zilele. Ziua și noaptea ne arată învierea; noaptea adoarme, ziua înviază; ziua pleacă, noaptea vine. Să luăm fructele! Cum și în ce chip crește sămânța? A ieșit semănătorul și a aruncat în pământ pe fiecare din semințe; acestea, căzând în pământ, uscate și goale, putrezesc; apoi măreția purtării de grijă a Stăpânului le înviază din stricăciune; și dintr-o sămân­ță cresc mai multe și fac rod. Să vedem semnul minunat, care se petrece în ținuturile din răsărit, adică în acelea din Arabia. Este acolo o pasăre, care se numește fenix; această pasăre este una singură și trăiește cam cinci sute de ani; când se apropie de moarte își face un cuib din tămâie, smirnă și din alte aromate; când se împlinește timpul, intră în cuib și moare. Din trupul putrezit se naște un vierme; acesta se hrănește din cadavrul animalului mort și-i cresc penele și aripile; apoi când ajunge puternic, ia cuibul acela în care sunt oasele premergătorului ei și, purtându-le pe acestea, zboară din Arabia până în Egipt, în orașul numit Heliopolis. Și ziua-n amiaza mare, în văzul tuturora, zboară la altarul soarelui și pune cuibul cu oasele acolo și apoi se întoarce înapoi. Preoții cercetează cronicile și găsesc că pasărea a venit la plinirea a cinci sute de ani. Mai putem socoti oare mare și minunat lucru dacă Creatorul lumii va învia pe toți aceia care I-au slujit cu cuvioșie în încrederea bunei credințe, când chiar printr-o pasăre ne arată măreția făgăduin­ței Lui?”

(Ziarul Lumina)