Tăcerea şi liniştea

Fuga de lume a părinţilor deşertului nu a fost nici o clipă un scop în sine. De fapt, toate gesturile şi acţiunile lor sunt subordonate unei foarte stricte ierarhii a valorilor, în care centrul îl ocupă întâlnirea cu Dumnezeu. De aceea caută ei liniştea, tăcerea şi distanţa. Calea aceasta îi este indicată de Dumnezeu direct Avvei Arsenie: „Fugi, taci, linişteşte-te!” (Arsenie 2). Tăcerea se numără printre condiţiile pentru liniştire. Însă despre ce fel de tăcere este vorba? Există o tăcere obiectivă, care constă pur şi simplu din lipsa cuvintelor. Dar aceasta nu este decât o tăcere aparentă, care nu aduce neapărat liniştea cu sine.

Avva Pimen zicea: „Cineva pare că tace, dar în inima lui judecă pe alţii: un astfel de om vorbeşte tot timpul. Altcineva vorbeşte de dimineaţa până seara, dar stăpâ­neşte tăcerea, adică nu vorbeşte nimic nefolositor” (Pimen 27).

Aproape fiecare apoftegmă spune, în felul său, că logica duhovnicească nu este aceeaşi cu logica lumii. Pentru a înţelege trebuie să priveşti cu atenţie şi să înveţi să gândeşti cu mintea părinţilor. Atunci concentrarea se mută din exterior în interior. Acolo unde în chip discret marile mize sunt jucate. Partea nevăzută este cea care decide, totul se petrece în altă parte: în inima omului. Acolo este câmpul de bătălie pe care binele şi răul se înfruntă. Iar ciocnirea are o magnitudine cosmică. După cum spune părintele Sofronie Saharov: „Nu numai păcatul strămoşului Adam a avut consecinţe de însemnătate cosmică, ci şi fiecare păcat, fie vădit, fie tăinuit al fiecăruia dintre noi se răsfrânge asupra destinelor întregii lumi”. Iar în altă parte, scriind despre Sfântul Siluan Athonitul, spune că acesta „cunoscuse prin însăşi experienţa vieţii că inima este anume acel câmp de bătălie duhovnicească cu răul, cu răul cosmic”.

Dacă omul judecă în inima lui, chiar dacă nu vorbeşte despre judecăţile sale, bătălia pentru dobândirea liniştii prin tăcere a fost deja pierdută. În acelaşi timp, alt­cineva poate să vorbească mult, dar dacă nimic nefolositor nu spune, înseamnă că stăpâneşte tăcerea. Cuvintele nefolositoare sunt, în primul rând, cele care rănesc. Iar ele nu lovesc niciodată doar pe cel împotriva căruia au fost rostite. Mereu şi inevitabil îl rănesc şi pe cel care le-a spus. Dar cuvinte nefolositoare sunt şi cele multe, nesfârşite, care se revarsă în aer fără vreun rost. Cuvinte pe care le rostim ca nişte maşini stricate. Vorbe aruncate în vânt doar pentru a ne crea iluzia efemeră că nu suntem singuri.

Liniştea, isihia despre care vorbesc asceţii se poate dobândi în multe moduri. După cum se poate şi rata în fel şi chip. În tăcere sau vorbind, în acţiune sau contemplare, isihia este totuşi de găsit. Avva Pimen o spune limpede: „Undeva sunt trei oameni. Dacă unul practică isihia, al doilea boleşte şi aduce mulţumire, al treilea slujeşte cu gând curat, tustrei împlinesc aceeaşi lucrare”.

(Ziarul Lumina)