Moartea pentru Hristos înseamnă viaţă

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Păziţi-vă de oameni, pentru că îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi şi în temniţe, ducându-vă la împăraţi şi la dregători pentru numele Meu. Şi va fi vouă prilej de mărturisire. Puneţi, deci, în inimile voastre să nu gândiţi de mai înainte ce veţi răspunde; căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea răspunde, nici sta împotrivă toţi potrivnicii voştri. Şi veţi fi daţi şi de părinţi, şi de fraţi, şi de rudenii, şi de prieteni, şi vor ucide pe unii dintre voi şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; dar nici un păr din capul vostru nu va pieri. Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre.” (Luca 21, 12-19)

Viaţa Sfântului Macarie Egipteanul - Epistola Sfântului Macarie Egipteanul, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (1992), vol. 34, p. 83

„Căci creştinul, ajutat fiind de har şi progresând printr-o bună purtare până la măsura (desăvârşirii) vieţii spirituale, consideră drept slavă, desfătare şi bucurie de negrăit faptul de a fi urât, de a fi prigonit şi de a suporta orice insultă şi ruşine pentru Hristos; pentru că, punându-şi speranţa în El, în iubire şi în bunurile viitoare, insulta, bătăile, prigoanele şi celelalte pătimiri, inclusiv crucea, toate sunt plăcere, bucurie, încântare şi arvună a (bunurilor) cereşti. Pentru că zice (Mântuitorul): Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni toţi oamenii şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră minţind din pricina Mea; bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri (Matei 5, 11-12). (...) Căci harul Duhului, cuprinzând tot sufletul şi umplându-l de bucurie şi putere şi îmbiindu-l cu speranţa celor viitoare şi îndepărtând senzaţia durerii prezente, face plăcute pătimirile Domnului.”

Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, Cartea a Patra, XV, 23-25, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (1987), vol. 13, pp. 161, 162

„(...) Proconsulul i-a zis: «Am la dispoziţia mea fiare, am să te predau lor în caz că nu te căieşti», la care Policarp a răspuns: «Porunceşte, căci pentru noi rămâne cu neputinţă întoarcerea de la mai bine la ce-i mai rău, ci dimpotrivă, e bine să ne întoarcem de la rău la dreptate».

Acela însă i-a zis din nou: «Dacă de fiare nu-ţi pasă, focului am să te dau ca să te domolească atâta vreme cât nu-ţi schimbi părerea». Policarp răspunse: «Tu mă ameninţi cu un foc ce arde un timp şi apoi se stinge pentru că nu cunoşti focul judecăţii viitoare şi al osândei celei veşnice care e rânduit celor nelegiuiţi. Dar de ce întârzii? Fă ce vrei!».
Acestea şi alte multe zicându-le, Policarp s-a umplut de curaj şi de bucurie, iar faţa lui strălucea de farmec încât nu numai că nu rămăsese doborât de atâtea ameninţări, ci dimpotrivă tocmai proconsulul a fost cel care şi-a ieşit din fire.”

(Ziarul Lumina)