Cu un eşec mai aproape de ţintă

Predici. Cuvântări. Dialoguri. Toate sunt mijloace prin care preotul se străduieşte să comunice cu enoriaşii săi. Însă dacă la toate acestea nu se adaugă şi comunicarea cu cei din afara Bisericii, majoritatea dispuşi încă să afle mai multe despre viaţa creştină, atunci „fermentul” credinţei noastre îşi neagă însăşi esenţa sa. Ca preot, te confrunţi uneori cu oameni ostili, având fie un discurs prefabricat, fie, mai rar, argumente destul de pertinente. Şi, de fapt, aici se vede cu adevărat dacă trăieşti ceea ce spui sau spui numai ceea ce au trăit alţii ­înaintea ta. Adesea, dialogul nu conduce nicăieri. Te zbaţi, încerci să argumentezi în fel şi chip, dar nu ai şanse de izbândă. Şi totuşi încerci în continuare, rugându-te, meditând cum să faci astfel încât celălalt să simtă că şi el, ca şi tine, este parte din acelaşi trup al Bisericii, acel trup înviat, dar purtând încă semnele răstignirii, al lui Hristos Însuşi...

Marea problemă cu care ne confruntăm ca preoţi este că îi lăsăm prea repede pe aceşti oameni să dispară din viaţa noastră, că nu ne mai luptăm deloc pentru sufletele lor, că uneori nepăsarea ne cuprinde şi nouă inimile, că alteori comoditatea unui succes facil al predicii şi dialogurilor din interiorul parohiei ne face să fim muţi în faţa celor care ne critică. Însă dacă în locul nostru ar fi Apostolii sau Sfinţii Părinţi, atunci în mod sigur ei măcar s-ar ruga pentru toţi cei care nu-L înţeleg pe Dumnezeu şi nu s-ar grăbi să-i judece sau să-i catalogheze ca fiind, simplu, „ostili”. Ai nevoie de această „ostilitate” ca să te delimitezi de ceea ce este fals în viaţa ta, pentru a nu împietri în propria mândrie şi părere de sine. Este şansa ta uriaşă, ca slujitor al Altarului, să întorci şi celălalt obraz, să te rogi pentru cei care te duşmănesc, să fii cu adevărat următor al lui Hristos. Şi dacă eşuezi şi nu reuşeşti să-l faci pe celălalt să înţeleagă, durerea care-ţi cuprinde inima este, în realitate, şi ea, o mărturie a harului dumnezeiesc viu şi lucrător în tine.

Să te plângi la nesfârşit de cât de rea este lumea înseamnă, totodată, să admiţi şi partea ta de vină. Să recunoşti că ai dat greş, că ai avut rezultate acolo unde acestea nu fac diferenţa realmente şi că, de fapt, cei care te huleau erau, de fapt, cei care te-ar fi iubit din toată inima lor dacă i-ai fi făcut să te cunoască aşa cum eşti. Bineînţeles, dacă ai fost cu adevărat ceea ce pretinzi că eşti şi nu doar o simplă mască veselă pe un chip lipsit de dragoste.

Scriitorul francez Antoine de Saint-Éxupery spunea: „O civilizaţie, la fel ca o religie, se acuză ea însăşi dacă se plânge de slăbiciunea fidelilor ei. Ea este datoare să-i înflăcăreze. Tot astfel dacă se plânge de ura celor care îi sunt infideli. Ea este datoare să-i convertească. Or, civilizaţia mea, care odinioară a arătat de ce este în stare, care şi-a înflăcărat apostolii, care i-a zdrobit pe cei violenţi, care a eliberat popoare de sclavi, nu a mai ştiut astăzi nici să entuziasmeze, nici să convertească. Dacă vreau să scot la lumină rădăcina diverselor cauze ale înfrângerii mele, dacă am ambiţia să trăiesc din nou, sunt dator să găsesc mai întâi fermentul pe care l-am pierdut” (Antoine de Saint-Éxupery, Curierul de Sud. Zbor de noapte. Pământ al oamenilor. Pilot de război, trad. Ileana Cantuniari, Bucureşti, Ed. RAO, 2005, p. 425).

În faţa încercărilor de astăzi, lamentarea nu este o soluţie. Avem înainte o provocare duhovnicească uriaşă: aceea de a transforma ura în iubire. Ziua în care ura va fi înlocuită cu indiferenţa va fi cea în care nu va mai fi nimic de făcut. Până atunci, avem mult de lucru, dar trebuie să ne întrebăm: suntem în realitate pregătiţi să purtăm „jugul” lui Hristos? Pentru că şi El a lucrat într-un mediu foarte ostil, dominat de ura şi mânia cărturarilor şi fariseilor, de intrigile de la curtea regelui Irod şi neputinţa mulţimilor de a-I pricepe misiunea şi a-L urma în toate.

În scrierea sa intitulată Worstward Ho, Samuel Beckett spunea aceste cuvinte memorabile: „Ever tried. Ever failed. Try again. Fail again. Fail better” [în traducere: „Am încercat întotdeauna. Am dat greş întotdeauna. Încerc din nou. Dau greş din nou. Dau greş mai bine ca înainte”].

Uneori, eşecul este inevitabil. Depinde doar de noi să nu renunţăm chiar dacă părem învinşi şi ceilalţi râd de noi. Depinde doar de noi să fim măcar cu un eşec mai aproape de ţintă...

(Pr. Adrian Agachi, Ziarul Lumina)