Un om al rugăciunii, al milosteniei şi al dreptăţii

Vrednicul de pomenire Episcop Gherasim Putneanul a fost comemorat sâmbătă, 8 decembrie 2018, la Mănăstirea Cămârzani, cu prilejul împlinirii a 14 ani când s-a mutat la ceruri. Pentru sufletul celui ce a fost pentru o vreme episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor s-a rugat Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, împreună cu soborul slujitorilor şi cu obştea aşezării monahale de la Cămârzani. 

Vlădicul Gherasim (Bunicul de la Bogdana) a văzut lumina zilei în comuna Râşca la 30 mai 1924. Părinţii săi, Constantin şi Maria, oameni adânc evlavioşi, l‑au învăţat taina Bisericii şi a lucrării celor sfinte. Copilăria grea, cu pierderea tatălui şi cu lumina cărţii primite la Ciumuleşti, l-au făcut pe tânărul de atunci să aleagă drumul mănăstirii. A ucenicit la Boureni, un schit care ţinea de Mănăstirea Neamţ, iar după împlinirea obligaţiilor militare a intrat în marea obşte de la Neamţ, cea mai mare mănăstire de atunci a ţării. După ucenicia de la Neamţ şi după studiile teologice seminariale şi universitare, Prea Sfinţitul Gherasim, pe atunci ieromonah, a fost pe rând, profesor la Seminarul nemţean, egumen la Vovidenia, egumen al Mănăstirii Neamţ şi apoi stareţ la Putna, cu o rodnică şi lungă stăreţie în perioada grea a anilor 1962‑1977. La Putna a restaurat întreg complexul mănăstiresc: biserica, turnul tezaur, turnul Eminescu, clopotniţa, muzeul şi chiliile, fiind constant sprijinit de Mitropolitul Moldovei şi Sucevei de atunci, Iustin Moisescu. Prin rânduiala lui Dumnezeu, în 1977 a fost chemat la slujirea arhierească. Cineva mărturisea că mitropolitul de pe atunci al Moldovei îl preţuia mult şi‑i cerea uneori sfat în popasurile ce le făcea la ctitoria sfântului voievod. Ca arhiereu‑vicar la Arad şi Buzău, P.S. Gherasim a lucrat cu multă râvnă în ogorul Bisericii. În 1992 a revenit acasă, în ţinutul natal, slujind ca episcop‑vicar al Sucevei şi Rădăuţilor, având reşedinţa în incinta mănăstirii Bogdana. S-a dovedit a fi un misionar dinamic şi duhovnicesc, păstrător al tradiţiilor ortodoxe româneşti şi în acelaşi timp deschis spre dialog şi cooperare cu alte Biserici Ortodoxe şi de altă confesiune. A călătorit adesea în străinătate, unde a vizitat parohii româneşti din diaspora şi comunităţi monahale. Bun cunoscător al Tipicului bisericesc şi iubitor de viaţă liturgică, P.S. Gherasim slujea cu multă bucurie şi evlavie. Din încredinţarea I.P.S Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, a sfinţit zeci de biserici de mir şi de mănăstire, a încurajat zidirea de biserici, înfiinţarea de schituri şi mănăstiri, acordând o atenţie deosebită Mănăstirii Cămârzani, din satul natal al mamei sale, unde de astfel şi-a petrecut ultimele zile pământene şi unde a fost îngropat. În acelaşi timp, a fost preocupat de viaţa duhovnicească a clerului, monahilor şi credincioşilor, fiind un duhovnic al multor oameni de vârste şi profesiuni diferite. P.S. Gherasim a ajutat cu înţelepciune şi tact pastoral multe suflete să se ridice din păcat prin pocăinţă şi spovedanie, să-şi schimbe viaţa. Astfel, Prea Sfinţia Sa a rămas toată viaţa marcat de experienţa sa de stareţ al Mănăstirii Putna, de îndrumător al vieţii duhovniceşti. Ca ierarh în Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost totdeauna respectuos şi comunicativ, smerit şi voios, dornic să înveţe de la alţii şi să sfătuiască pe alţii.

Ajungând la Rădăuţi, pronia cerească a făcut ca din colaborarea cu preotul cărturar Constantin Hrehor să rămână pentru posteritate cărţi precum „Mierea din drumul pelinului”, „Iarba din roata amurgului”, „Tămâie şi exil”.

Vlădicul Gherasim nu şi-a dorit să ajungă episcop, a acceptat jugul arhieriei pentru a nu ieşi din ascultarea faţă de patriarhul Iustin şi nu l-au interesat treptele înalte ale ierarhiei bisericeşti. înainte de a fi egumen, arhimandrit sau episcop, a fost tot timpul mai întâi călugăr. Până ca boala să-l răpună, programul său era după tipicul pravilei călugăreşti. Când se petreceau întâmplări nu tocmai plăcute, Vlădicul zicea că trebuie să le ducem toate cu răbdare şi cu credinţă. Când cineva greşea, Vlădicul îl pomenea pe Mitropolitul Sebastian Rusan, care spunea: „Nu puteţi voi greşi cât pot eu ierta”.

În ultima zi din viaţă, duminică 5 decembrie, la prăznuirea Sf. Sava cel Sfinţit, după ce a fost împărtăşit cu Sfintele Taine, cu chipul liniştit şi sufletul împăcat, a ascultat Sfânta Liturghie rezemat de patul său din chilie. Apoi a solicitat insistent să i se adu­că hainele de înmormântare, care erau la reşedinţa episcopală de la Rădăuţi, şi să vină medicul său personal, zicând că vrea să-l vadă pentru ultima dată. În această zi, Prea Sfinţitul nu a mai primit să mănânce nimic. 

Către seară l-a cercetat iarăşi Înalt Prea Sfinţitul Pimen, l-a spovedit şi i-a făcut alte dezlegări, apoi s-au despărţit cu lacrimi în ochi. La despărţire, Înaltul a spus celor ce erau în preajma Prea Sfinţitului: „Dacă am fi şi noi pregătiţi de plecare aşa cum este Prea Sfinţitul!“.
Îndată după plecarea ÎPS Pimen a început slujba de Priveghere a Sfântului Ierarh Nicolae. Liniştit, întins pe pat, asculta cu atenţie slujba, în ciuda durerilor tot mai mari. Respira tot mai greu, însă limpezimea şi coerenţa în gândire erau ca de obicei. La un moment dat, a sesizat o greşeală de tipic la strană şi îndată a atenţionat-o pe maica stareţă.
În jurul orei 23 a solicitat să vină preotul slujitor, rugându-l să-i citească Canonul de ieşire a sufletului, din Molitfelnic. Foarte atent la rugăciunile pe care le citea preotul, când acesta spunea: „Domnului să ne ru­găm!“, Prea Sfinţitul răspundea: „Doamne mi­lu­ieş­te!“ şi la sfârşit „Amin“.
După terminarea rugăciunilor, a sărutat Sfânta Cruce, a strâns-o la piept, a cerut icoa­­na Maicii Domnului, a sărutat-o şi şi-a plecat capul pe ea, apoi, depărtând-o puţin, şi-a fixat privirea pe chipul Maicii Domnului şi a început să şoptească uşor. După aceea şi-a mutat privirea către partea de sus a uşii, continuând să şoptească – părea că vor­beş­te cu cineva. În acest timp, cei ce ­erau în jurul Prea Sfinţiei Sale au încercat să-i vorbească, dar n-a fost cu putinţă. 
După expresia feţei, a ochilor şi mişcarea buzelor, toţi cei care eram în jurul său am socotit că vorbea numaidecât cu cineva. Celor de faţă nu le mai răspundea în nici un chip, toată atenţia îi era îndreptată către altceva, sau poate către altcineva, ţinând această convorbire cam o jumătate de oră. 
Nu avea chipul crispat, nici înfricoşat, iar în lumina ochilor se vedea o demnitate personală. Apropiindu-se miezul nopţii, respiraţia îi era din ce în ce mai rară şi mai uşoară şi buzele continuau să se mişte încet, iar la ora 0.00 i s-a oprit cu totul şi respiraţia, şi bu­zele şi pleoapele i s-au plecat. Şi astfel, cu pace şi linişte, împăcat cu sine, cu Dum­ne­zeu şi cu toţi, Prea Sfinţitul Gherasim Put­neanul şi-a dat sufletul în mâinile Celui pe Care L-a iubit şi Căruia I-a închinat cu drag întreaga viaţă, încă din copilărie. 
De la ora 0.00 până la ora 3.00, clopo­te­­le mânăstirii au bătut continuu, timp în care a fost îmbrăcat în veşmintele pregătite pentru înmormântare, a fost aşezat în sicriu şi i s-a făcut primul Trisaghion, în chilia din care a plecat la Dumnezeu. 
Sicriul cu trupul adormit al Părintelui Arhiereu a fost purtat de maici spre biserica nouă, apoi depus în biserica veche cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, aşa cum a dorit Prea Sfinţia Sa. Era o noapte rece şi liniştită, pe cer multe stele, iar pe pământ făclii aprinse. Un norişor luminos a însoţit tot drumul pe cel de curând adormit. 
La înmormântare au fost peste 3000 de persoane, preoţi, călugări, călu­gă­riţe şi nenumăraţi credincioşi, dintre ei fiind mulţi fii duhov­ni­ceşti ai Prea Sfin­ţi­ei Sa­le şi oameni care şi-au găsit limanul în ne­ca­zuri şi su­ferinţe la Prea Sfinţitul. La slujba înmor­mântă­rii, săvâr­şită joi 9 de­cem­­brie, au par­ticipat 15 arhierei, în frunte cu ÎPS Daniel, Mi­tropolitul Mol­do­vei şi Bu­covinei, şi apro­ximativ 200 de preoţi, care au ve­nit să-l con­ducă pe ul­ti­mul drum.
În Cuvântul rostit ÎPS Mitropolit Daniel amintea de o virtute a Prea Sfinţitului pe de­plin recunoscută de toţi, anume faptul că Prea Sfinţitul Gherasim se bucura sincer de realizările tuturor fraţilor săi, arhierei, preoţi şi creştini, ca şi cum ar fi fost o realizare a sa, conştientizând că de fapt era o realizare a Bisericii lui Hristos. 
ÎPS Pimen în Cuvântul său, ca unul ce cunoştea începuturile zidirii duhovniceşti a Prea Sfinţitului, încă din timpul noviciatului său în M-rea Neamţ, a evidenţiat izvoarele du­hovniceşti din care PS Gherasim, ca un „pom răsădit lângă izvoarele apelor“, s-a adăpat şi s-a hrănit din destul, pregătindu-se în chip neştiut decât de Dumnezeu pentru ma­rea misiune pe care urma s-o pri­meas­că în virtutea ascultării făgăduite în votul că­lu­găriei. Aceste izvoare din care s-a adăpat şi a crescut duhovniceşte PS Gherasim sunt marii trăitori ai Mănăstirii Neamţ, dintre care îi amin­­tim pe părinţii Vasian Iosub, Teofil Boghian, Gherasim Cârjă.
Astăzi la mormântul Prea Sfinţitului vin cu multă evlavie mulţime de credincioşi, călugări şi preoţi, toţi mărturisind pacea pe care o simt în sufletele lor: „Pacea şi liniştea ce o simţeam în preajma Prea Sfinţitului când era în viaţă, o simţim şi acum la mormântul său“. Aceeaşi mărturie o dă şi obştea Mănăstirii Cămârzani. 
Viaţa Prea Sfinţitului Gherasim, bineplăcută lui Dumnezeu, continuă în ceruri, de unde, prin rugăciunea sa, ne trimite pace şi ajutor.