Postul și exercițiul solidarității

Începutul Postului Crăciunului. Rânduieli, sfaturi duhovni­cești, dar și rețete culinare și soluții de „accesibilizare” a regimului alimentar ce ar trebui respectat până la sărbătoarea Naște­rii Domnului. Dincolo de toate acestea, postul este un exercițiu de solidaritate. Mulți ar fi tentați să considere că, dimpotrivă, nevoinței îi stă mai bine cu însingurarea, însă realitatea este cu totul alta.

Episodul postului de patruzeci de zile al Mântuitorului Hristos este prima mărturie în această direcție. Îndată după botezul în Iordan, „Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavol” (Mt. 4:1). Succesiunea celor două evenimente nu este întâmplătoare, nu este simplă cronologie, ci expresie a cursivității iconomiei mântuirii. Botezul este, îna­inte de toate, epifanie, arătare, descoperire a Preasfintei Treimi. Iisus nu este singur, ci este împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Mergerea în pustie nu este doar un act al voinței, ci și o purtare, o mișcare a Duhului. Doar în această cheie, cele patruzeci de zile de post și ajunarea de la final pot dobândi logică. Postul devine astfel exercițiu de împreună lucrare duhovnicească și nu de supravie­țuire. 
Aceeași interpretare se aplică și în cazul vieții Sfintei Maria Egipteanca. Zosima merge în pus­tiu, pentru a petrece Postul Paștelui, însă acolo întâlnește sfințenia, în persoana Mariei Egipteanca, sfințenie ce nu poate rămâne izolată, ci, fiind izvorâtă din iubire de Dumnezeu și de oameni, tinde mereu către comuniune și către împărtășire. Nici unul dintre cei doi nu este singur, pentru că împreună cu ei lucrează harul Duhului Sfânt, iar expe­riențele lor în nevoința postului se întâlnesc pentru a arăta adevăratul sens al acestuia: cel de cale către despătimire și îndumnezeire.

Starea postului nu se depă­șește, ci se asumă; acutele nu se ating în împlinirea lui, ci, paradoxal, în momentele de slăbiciune, de refuz, de renunțare. Astfel de praguri nu pot fi trecute de unul singur. Desigur, purtarea dumnezeiască de grijă își va face simțită prezența, însă nu spectaculos, ci discret, prin oameni, prin întâlniri, prin aparente întâmplări și situații neprevăzute. Va lucra prin soțul care-și va susține soția să treacă peste greutatea zilei și prin soția care-i va fi alături soțului, atunci când oboseala și slăbiciunea își vor spune cuvântul. Le va fi alături celor doi, prin copii și prin energia inepuizabilă a acestora. Va interveni prin sfatul oportun al bătrânilor și prin răbdarea duhovnicului. Căderea nu poate deveni stare de fapt, câtă vreme există o mână fermă întinsă, care să te scoată din molcomeala resemnată a renunțării.

Petrecerea postului nu se face după rețete, nu există tipare, nu pot fi trasate șabloane. Fiecare postește în felul său, respectând regula comună a Bisericii și aducându-și în același timp aportul personal în parcurgerea acestei perioade. Într-o astfel de diversitate a postirilor nu poți face față decât fiind împreună cu toți ceilalți porniți în ascensiune. De aceea, se insistă atât de mult pe importanța postului spiritual, duhovnicesc. Poziționat egoist, te izolezi și refuzi sprijinul. Orice cădere îți va fi fatală și-i va primejdui și pe ceilalți. Orice izbândă va fi spre hrănirea vanității și nu spre bucurie adevărată. Finalul postului nu este eliberare, ci provocare: bucuria Nașterii Domnului pregăteș­te calea pătimirilor ce duc spre Înviere, iar către aceasta nu putem merge decât împreună. Doar astfel se poate trece cu bine, având postul tău drept ancoră și rugăciunea întregii Biserici drept coardă de siguranță.

(Pr. Adrian Cazacu, Ziarul Lumina)