Trupul uman, între transfigurare şi consum grăbit

Standardizarea şi uniformizarea din societatea postindustrială au produs efecte lente, dar apăsate, în ţesătura mentalului colectiv şi asupra modalităţilor comune de înţelegere a umanului. Viziunea dihotomică tradiţională suflet-trup şi conştiinţa omului religios asupra legăturii dintre transcendent şi imanent sunt estompate de dominaţia imaginii mediatice şi de certitudinile brute ale materialităţii.

Fascinaţia tehnologiilor îi face pe oameni să reacţioneze maşinal, tehnicizat, şi în sfera relaţiilor interpersonale: zâmbim prin recurs la emoticoane, cu politeţe indiferentă răspundem prin şabloane, imităm până la ridicol mode vestimentare şi modele de comportament livrate de case de producţie celebre, de preferabil din import. Diversitatea ofertelor se extinde de la coşul zilnic de mâncare şi băutură către o grijă exclusivă pentru trup. Confundăm adesea iubirea cu plăcerea, trupul este ­suprasolicitat, iar sufletul uitat.

Şi totuşi sunt zile când oamenii înţeleg în chip desluşit şi simplu că nu orice avânturi progresiste sunt neapărat geniale şi că nu orice tradiţie este retrogradă şi trebuie abandonată. Frumuseţea vieţii sociale rezidă chiar în căutarea acelui echilibru înţelept între trecut şi viitor, care ne face să trăim responsabil prezentul, cu demnitate şi bucurie, ca nişte persoane, nu doar ca indivizi însinguraţi în mulţime.

În fiecare toamnă, hramurile de la Iaşi şi de la Bucureşti adună zeci de mii de oameni în bucuria comuniunii de credinţă şi de venerare a moaştelor sfinţilor ocrotitori, Sfânta Cuvioasă Parascheva şi Sfântul Dimitrie cel Nou. Materialitatea înduhovnicită a sfintelor relicve, trupuri sfinţite prin rugăciune şi nevoinţă, cinstite cu evlavie de poporul dreptcredincios, este ea însăşi un miracol, un dar divin al nestricăciunii şi o arvună a veşniciei.

Cântat ca un refren al sărbătorii, de cler şi credincioşi, ­troparul cuvioşilor ne aminteşte tuturor, cu dumnezeiască ­simplitate, despre „partea cea bună”, prioritatea sufletului faţă de trup. Fără să uite cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care spune că „trupul este templu al Duhului Sfânt”, Părinţii pustiei ne avertizează că trupul este slugă bună, dar stăpân rău. Atunci când puterile sufleteşti sunt subjugate în totalitate trupului, omul pierde busola sensului vieţii sale pe pământ şi este ameninţat de boldul deznădejdii. Sau, după diagnosticul Sfântului Antonie cel Mare, începătorul vieţii călugăreşti: „Sufletul coborându-se în trup, îndată se întunecă de întristare şi de plăcere şi se pierde. Întristarea şi plăcerea sunt ca nişte tumori ale trupului. Dar mintea iubitoare de Dumnezeu, lucrând ­împotrivă, întristează trupul şi mântuieşte sufletul, ca doctorul care taie şi arde trupul” (Învăţătură despre viaţa morală, cap. 95).

Ethosul ascetic inspirat de Evanghelie propune o valorizare a trupului prin transfigurare în lumina Învierii lui Hristos, prin harul Duhului Sfânt. Abundentă în reţete pentru fericire imediată şi succes material, societatea noastră postmodernă pare să fi uitat de sfaturile bătrânilor noştri înţelepţi. Dar poate tocmai acesta este rolul pelerinajelor la sfinţi şi al cuvântului mângâietor al Bisericii în lumea de azi: să ne amintească tuturor de comorile pierdute, uitate sau uneori nebăgate în seamă tocmai pentru că ne sunt atât de aproape.