Smerenia și disponibilitatea pentru adevăr

Dragostea are un magnetism propriu, atrage și convinge. Într-o apoftegmă de la avva Pimen ni se spune despre un pustnic, dintr-un ținut străin, „care era plin de dragoste, și de aceea mulți veneau la el”. Forța iubirii bătrânului aduna oamenii în jurul lui. La rândul său, avva Pimen devenea tot mai cunoscut pentru înțelepciunea lui practică și pentru discernământul său. Monahul acesta are undeva, în inima lui, o căutare nu foarte bine precizată, așa că merge să îl găsească pe Pimen, care „l-a primit cu bucurie, s-au îmbrățișat, apoi s-au așezat. Străinul a început să vorbească din Scriptură, despre tot felul de lucruri spirituale și cerești, dar avva Pimen și-a întors fața și nu i-a dat nici un răspuns”.

Acesta este primul moment de turnură din povestirea noastră. Îl vedem rănit pe vizitator pentru că nu înțelege motivul tăcerii lui Pimen. Cineva îl privește cu totul altfel decât cei de acasă, pentru care este un ghid și, probabil, un sprijin important. Nu poate înțelege felul ciudat și lipsit de politețe în care se poartă Pimen. Când este întrebat de ce nu vorbește omului care a bătut drum mult să ajungă până la el, Pimen zice simplu: „El este sus, vorbește despre lucruri cerești, iar eu sunt jos, vorbesc despre lucruri pământești. Dar dacă mi-ar fi vorbit despre patimile sufletului, i-aș fi răspuns. Dar la cele spirituale nu mă pricep”.

Avva Pimen a sesizat fractura din biografia monahului străin. Nu ajunsese să trăiască lucrurile despre care vorbea. Nu înseamnă că era lipsit de calități, dar era în altă parte decât credea că se găsește; se preocupa de lucruri înalte și inaccesibile. În momentul acela călcau amândoi pe un teren instabil și periculos. În lumea duhului sensibilitatea, atenția și discernământul sunt esențiale. Mândria este o patimă feroce și insidioasă, capabilă să se camufleze în moduri din cele mai neașteptate. Uneori chiar să se ascundă în spatele dragostei sau al altor virtuți. Pimen ar fi riscat personal să îl contrazică frontal pe oaspetele său. Alege așadar să tacă pur și simplu, pentru a leza cât mai puțin. De acum libertatea de mișcare și manifestare a celuilalt bătrân este neatinsă. E momentul în care intră în joc disponibilitatea lui. Ține doar de el să își deschidă ochii și inima. Să încerce să vadă dincolo de ceea ce Pimen a zis. Pentru că acesta din urmă și-a asumat limitele sale, s-a declarat depășit de lucrurile prea înalte pe care le invoca celălalt. În același timp a lansat și un apel discret la adresa conștiinței monahului.

Când înțelege motivele tăcerii avvei Pimen, bariera inimii lui cade și zice: „Ce să fac, avva, fiindcă mă stăpânesc patimile sufletului?” Pimen rămâne în smerenie și îl salvează pe celălalt, pentru că îi facilitează o întâlnire reală cu sinele, în lumina lui Dumnezeu.

Apoftegma aceasta este un avertisment foarte puternic cu privire la necesitatea lucidității și a discernământului. Sinele uman este mult mai complicat și are cotloane ascunse care cu greu ies la lumină. În cele din urmă însă smerenia și disponibilitatea pentru adevăr sunt mai de preț decât orice speculație despre Scriptură și lucruri de mare înălțime, la care inima nu are acces.

(Ziarul Lumina)