Dansul smereniei

Smerenia, această virtute despre care părinţii deşertului vorbesc, dar care scapă mereu oricărei definiţii, pluriformă în manifestările ei, se regăseşte din plin la fiecare din marii părinţi ai deşertului. Iar ei o păzesc cu multă grijă, ca pe un dar care uşor se poate risipi. Smerenia este asaltată în moduri diferite atât de păcate, cât şi de virtuţi. Este un cerc din care se iese cu dificultate. Pe avva Pimen îl vedem în apoftegma 7 din cele dedicate lui că face un lucru destul de straniu. Refuză să se roage pentru un copil care „prin lucrarea diavolului” suferea de o boală.

Deşi era rudă cu tatăl copilului, îl alunga pe acesta din mănăstire atunci când venea să îi ceară rugăciunea pentru vindecare. Pe când se găsea afară din mănăstire şi plângea, „s-a întâmplat să iasă un bătrân şi, văzându-l, l-a întrebat: «De ce plângi, omule?». El a zis: «Sunt rudă cu avva Pimen şi, iată, copilul meu a fost lovit de această năpastă, dar când am vrut să-l ducem în faţa bătrânului ne-a cuprins frica, pentru că el nu vrea să ne vadă. Dacă află că sunt aici, trimite pe cineva şi mă goneşte. […] Avva, fie-ţi milă de mine, ia copilul acesta înăuntru şi ruga­ţi-vă pentru el». Monahul l-a luat pe copil şi l-a dus în mănăstire”. Aici, ni se spune că „s-a purtat cu înţelepciune”, iar înţelepciunea monahului ne aminteşte de cuvântul Scripturii: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” (Mt 10, 16). Cu gestul său, bătrânul urmăreşte să protejeze smerenia avvei Pimen şi în acelaşi timp să îl determine să se roage pentru vindecarea copilului. Iar cu micul să şiretlic, acest monah al cărui nume nu ni se spune, rămâne el însuşi în smerenie. Aşa­dar, „nu l-a dus îndată la avva Pimen, ci a început cu cel mai mic dintre fraţi, zicând: «Faceţi semnul crucii peste copil». La sfârşit, după ce toţi, pe rând, i-au făcut semnul crucii, l-a dus şi la avva Pimen, dar el nu a vrut să se apropie. Toţi l-au rugat, zicându-i: «Fă şi tu ca noi, părinte»”.

Şi acum avva Pimen era prins ca într-un cleşte. Nu putea să iasă din rânduială, să facă notă discordantă, să îşi urmărească voia proprie cu încăpăţânare, chiar dacă o făcea în căutarea unui bine mai înalt. Prin urmare, „suspinând s-a ridicat şi s-a rugat: «Dumnezeule, vindecă făptura Ta, ca să nu fie stăpânită de duşman». După ce i-a făcut semnul crucii, copilul s-a vindecat îndată şi i l-au dat sănătos tatălui său”.

De ce a fost nevoie de tot acest scenariu care să îl determine pe Pimen să se roage pentru copil? Bătrânul se temea de cinstirea care vine de la oameni, de faimă, se temea poate chiar de mişcările sufletului său. Dacă vine odată cu binele făcut şi un gând de mândrie, dacă în inimă auzi şoptind: „De bună seamă că eşti mai însemnat decât alţii din moment ce te ascultă Dumnezeu”. Pentru ascet acestea sunt pericole reale, care îi pot destabiliza întreaga lume lăuntrică. Celălalt bătrân, cel care aduce copilul în mănăstire, alege să îl protejeze pe Pimen. În momentul în care se roagă toţi, iar el este cel din urmă, nimeni nu poate, realist fiind, să zică apăsat că Dumnezeu a făcut vindecarea pentru rugăciunile lui. Se poate spune că vindecarea este rodul rugăciunii comunităţii sau, poate, a vreunui frate cu sfinţenie ascunsă din obşte. Asta chiar dacă ştiu cu toţii măsura avvei Pimen.

Prin grijă reciprocă smerenia este protejată, iar copilul îmbolnăvit prin lucrarea demonilor se vindecă, precum cel pe care Hristos Însuşi l-a tămăduit (Lc 9, 42).

(Ziarul Lumina)