Sfântul Eustathios al Tesalonicului, episcopul iubitor de cultură

Ne aflăm în anul 1166. Să ne închipuim o cameră modest împodobită, dar foarte curată, o masă de scris și multe manuscrise aflate pe aceasta, lăsând numai pe mijloc un spațiu care poate fi folosit pentru citit sau scris. Pe scaunul masiv, dar îmbătrânit de vreme, stă magistros ton rhetoron, cel mai important profesor de retorică din întregul Imperiu Bizantin, care scrie metodic un comentariu la Homer, pe care generații întregi îl vor folosi ca îndrumar esențial chiar și după ce regina cetăților, Constantinopolul, va cădea în mâinile turcilor în 1453. La un moment dat, profesorul se oprește din scris, se ridică de la masa sa bogat ornată cu documente care au fost procurate cu multe sacrificii și face câțiva pași, privind de la fereastră strada aproape pustie. Este miezul nopții. A venit momentul rugăciunii. Profesorul se prosternează în fața icoanelor aflate pe peretele de răsărit al încăperii și se roagă intens. Se roagă pentru elevii săi ca aceștia să deprindă meșteșugul retoricii și să fie buni cuvântători, se roagă pentru colegii săi de profesorat să se lepede de lăcomie și lingușeală și să-și facă meseria așa cum trebuie, se roagă și pentru sine să nu ajungă pradă mândriei sau slavei deșarte. Își încheie rugăciunea cu o metanie mare...

 

Poate că așa a decurs una dintre multele zile ale Sfântului Eustathios, Mitropolit al Tesalonicului începând cu anul 1178. S-a născut într-o familie modestă, în jurul anului 1115, a lucrat ca scrib în Cancelaria Patriarhală, a fost veșnic îndrăgostit de carte, cu o cultură imensă atât în domeniile profane, cât și în teologie, a ajuns magistros ton rhetoron în anul 1166 și, apoi, 12 ani mai târziu, mitropolit. În una dintre orațiile funebre rostite la înmormântarea sa din anul 1195, ni se spun despre el următoarele: „Lecțiile lui Eustathios erau pline de miere, ca niște izvoare de nectar, astfel că vorbele lui pătrundeau în cămările cele mai tainice din inima ascultătorilor săi și rămâneau neșterse în calea uitării. În lecțiile sale zilnice, el nu se limita să explice cartea pe care o avea în mână, iar interpretarea lui nu țintea doar să clarifice ceea ce era obscur. [...] Dacă un student cu o carte de poezie sub braț îi cerea lămuriri despre regulile metricii, sau despre ritmurile armoniei, sau despre etimologia cuvintelor, sau despre mitologia anticilor, se concentra ca un veritabil inițiat asupra acestor subiecte, deprins în orice moment cu secretele lor adânci. Câți n-au ajuns la el de copii, conduși fiind apoi spre maturitate nu numai cu laptele matern, dar și cu hrana solidă a învățăturii!” (Apud Robert Browning, „Dascălul”, în: Guglielmo Cavallo (ed.), Omul bizantin, trad. de Ion Mircea, Iași, Ed. Polirom, 2000, pp. 127-128).

Este fascinant să vezi un profesor de o asemenea talie acceptând cu smerenie să înceapă o misiune duhovnicească la peste 60 de ani, mergând ca Mitropolit în Tesalonic. La numai șapte ani de la numirea sa, normanzii năvălesc în oraș prădându-l masiv și distrugând cu ferocitate multe dintre clădirile și operele de artă existente aici. Mitropolitul Eustathios scrie o cronică pentru ca nimeni să nu uite acest fratricid creștin și păstorește orașul până la moartea sa, survenită un deceniu mai târziu. Era atât de pornit împotriva viciilor clasei conducătoare a Tesalonicului, încât a mai fost nevoit să rabde și un exil pe nedrept. Însă, dincolo de misiunea sa pastorală, Eustathios nu și-a uitat vocația de profesor. De sub mâinile sale harnice vor ieși comentarii la mulți autori antici, din elocința sa se va naște o metodă de predare fără egal în timpul în care a trăit și din grija sa pentru cultură se vor hrăni nenumărate generații de oameni care vor lucra în Cancelaria imperială, vor îndeplini misiuni diplomatice, vor iubi la fel ca el nu doar Antichitatea și roadele acesteia, ci și slujirea Bisericii.

Timp de generații întregi, Biserica a ținut loc și de spital, și de școală. Elevii nu au avut abecedare până în secolul al XIX-lea. Învățau să citească după cărțile liturgice. Primele spitale au apărut ca urmare a grijii Bisericii față de bolnavii și săracii care nu aveau nici o posibilitate de a se îngriji. Nu este oare de vină pentru atitudinea multora din prezent necunoaș­terea istoriei îndelungate în care mulți preoți și mitropoliți educau mase întregi și clădeau spitale și aziluri, fapt care se întâmplă și în prezent? Poate că este momentul să ne așezăm din nou la masa de lucru, să punem documente peste documente, să citim mai mult și, când ne mai vin astfel de gânduri, să ne ridicăm de la munca noastră asiduă, să privim pe fereastră și, apoi, să îngenunchem în fața icoanelor cu gândul de a ne ridica mai buni, mai iertători, mai vii sufletește. Mai aproape de exemplul Sfântului Eustathios. (Ziarul Lumina)