Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Pilda nunții fiului de împărat
Evanghelia Duminicii a 14-a după Rusalii descrie o nuntă făcută de un împărat fiului său. Este, de fapt, o pildă care are ca personaje principale: un împărat, care face nuntă; invitații la ospăț, dar care refuză chemarea, nesocotind onoarea ce li s-a făcut; slujitorii care-și fac datoria, împlinind porunca stăpânului, dar și personaje secundare, adică oameni poftiți la nuntă, dar care nu se așteptau la o asemenea onoare.
În descrierea acestei pilde, atitudinea personajului principal contrariază. Cel puțin, la o primă lectură, atitudinea împăratului este stranie: pedepsește crunt, aparent justificat, pe cei care i-au ucis slujbașii și, la fel de aparent, dar nejustificat, pe un biet nuntaș, luat de pe drum dimpreună cu alți mulți, adunați și ei de pe drumuri și înghesuiți de-a valma în încăperea pregătită pentru nuntă. Așadar, istorisirea din pildă poate fi distribuită în două tablouri, fiecare purtând un titlu. Primul se referă la o cruzime aparent justificată? Enigma unui răspuns, iar cel de-al doilea prezintă dilema „hainei de nuntă”.
Atitudinea invitaților: de la nepăsare și dispreț la batjocură și crimă
Așa cum s-a amintit, un împărat face nuntă fiului său. Dar la ceasul nunții, când totul a fost gata, cei invitați refuză să participe la ospățul pregătit. Refuzul lor însă este caracterizat de două atitudini: nepăsare și cruzime. O parte dintre cei invitați disprețuiesc total onoarea care li s-a făcut, unul plecând la țarină, altul la neguțătoria sa. Așadar, manifestă nepăsare și dispreț față de invitația primită.
Atitudinea celor din a doua categorie întrece însă orice imaginație. Nu manifestă nici nepăsare, nici dispreț, ci cruzime: pun mâna pe slujitori și pe unii îi batjocoresc, iar pe alții îi omoară. Slujitori nevinovați cad, astfel, victimă unei cruzimi neînțelese.
Auzind acestea, stăpânul se mânie crunt. Este firesc! Astfel că trimite oștile sale, care-i ucid pe toți cei implicați în batjocorirea slujitorilor, iar cetății lor îi dau foc. Crudă răzbunare, iar aparent, și nedreaptă! Că s-a răzbunat pe cei ucigași, plătindu-le după fapta lor, în virtutea Legii Talionului, se înțelege. Dar a nimici și cetatea, dându-i foc, este, parcă, prea mult. Așa că nu putem să nu ne întrebăm: Vor fi fost vinovați, de crima lor, toți locuitorii ei: femei, bătrâni, copii etc.? Cu siguranță, nu! Și-atunci, cum trebuie să înțelegem atitudinea stăpânului care, într-o interpretare simbolic-spirituală, nu e altul decât Dumnezeu? Cu siguranță, luați individual, locuitorii cetății nu vor fi fost toți vinovați față de stăpânul cetății. Și-atunci, de ce au fost totuși pedepsiți toți?
Păcatele individuale au și consecințe colective!
Răspunsul trebuie căutat în pedagogia lui Dumnezeu, Care, adesea, pedepsește păcatul și răul săvârșit, nu numai individual, ci și colectiv. Și aceasta o face pentru a fi mai bine înțeles, atât de cei care trăiesc în prezent, cât și de către posteritate, faptul că păcatele personale, individuale, au consecințe nu doar singulare, ci și colective. Doar așa înțelese, faptele reprobabile, săvârșite individual, pot fi corectate de către colectivitate prin faptul de a nu fi aprobate, ci detestate, pentru a nu fi repetate, și-apoi, de-a nu fi săvârșite și de către ceilalți membri ai colectivității. Așadar, reprobarea și condamnarea faptelor compromițătoare, săvârșite individual, dar cu efecte colective, sunt atitudinea care nu trebuie să lipsească cu nici un preț din viața nici unei colectivități.
Probabil că locuitorii respectivei cetăți nu vor fi aprobat fapta concetățenilor lor. Dar, prin lipsă de atitudine și prin nepăsare, tacit, vor fi trecut cu vederea răul comis. Și Dumnezeu, ca un bun, drept, dar, uneori, neînțeles pedagog, prin pedepsirea lor colectivă, a vorbit și altora, generațiilor care au urmat, despre raportul dintre păcat, responsabilitate și pedeapsă. Și prin ei ne vorbește și nouă, celor de azi!
De fapt, refuzul individual al chemării lui Dumnezeu poartă în el ceva și din responsabilitatea colectivă pentru fapta comisă. Simplul fapt de a tăcea, când un rău este comis, înseamnă deja o atitudine față de fapta comisă, și anume, aceea de a nu avea nici una, sau, în cel mai rău caz, de aprobare a ei. Și-atunci, de aici decurge responsabilitatea colectivă pentru consecințele faptelor individuale.
Așadar, mesajul răspunsului dur, neînțeles, al Stăpânului din Evanghelie este unul cât se poate de clar: răutățile individuale au și consecințe colective!
Prin urmare, tâlcuirea pildei este simplă: Împăratul, care face nunta, este Dumnezeu, iar fiul Lui este Mesia. Nunta reprezintă Împărăția lui Dumnezeu, iar slujitorii trimiși să-i cheme pe cei invitați sunt profeții. Cei chemați la nuntă sunt fiii lui Israel, care refuză, în masă, invitația. Ba, mai mult, îi și ucid pe profeți, pe slujitorii lui Yahve, trimiși să-i cheme la comuniune cu El. Cei de la răspântiile drumurilor reprezintă neamurile, care, după refuzul iudeilor, au ocupat locul lor.
Dilema „hainei de nuntă”. Mesajul pildei
Analizând mai departe atitudinea stăpânului casei, cel puțin câteva întrebări se nasc în mintea oricărui cititor sau ascultător al acestei pilde: Cum să pedepsești cu moartea pe cineva care a refuzat invitația la o nuntă? Cum se face că cruzimea împăratului din Evanghelie nu este de către nimeni blamată? Dacă tot ai chemat pe cineva de pe stradă, pe nepregătite, ca să ocupe locurile celor care au refuzat invitația, cum să-l pedepsești pentru că n-are haină de nuntă? Cum să fie îmbrăcat în haină de nuntă, dacă bietul om se afla la „răspântiile drumurilor”?
Desigur, apare și contraîntrebarea: De ce ceilalți, care veneau și ei de pe stradă, purtau totuși o haină potrivită pentru un astfel de eveniment? Mai mult, în Evanghelie, nu se amintește nimic de vreo pretenție vestimentară prestabilită de către gazda nunții. Așadar, altele trebuie să fi fost motivele reacției sale neînțelese.
Între diferitele încercări de a descifra dilema legată de strania reacție a gazdei din pildă se înscrie o îndelungată tradiție spirituală, care pune accentul pe înțelesul virtuților ca „haină”, pe care trebuie să o îmbrace orice creștin, ca semn distinctiv al comuniunii cu Stăpânul ceresc, în Împărăția Sa. Astfel, încă Origen, în secolul al III-lea, înțelegea lipsa hainei potrivite pentru nuntă ca fiind lipsa unor virtuți sau fapte precum: bunătatea sufletească, curăția sufletului, milostenia etc. (Origen, „Scrieri alese”, Partea a doua: „Exegeze la Noul Testament. Despre Rugăciune”, în Filocalia (PSB), 7, București 1982).
(Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană, Ziarul Lumina)
