Milostivirea şi dreptatea lui Dumnezeu nu lucrează separat

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor omului împărat care a hotărât să facă socoteala cu slugile sale. Şi, începând să facă socoteala, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi toate câte are, ca să se plătească datoria. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Stăpâne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot! Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator! Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti! Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său, îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă fiecare dintre voi nu va ierta greşelile fratelui său din toată inima”. (Duminica a 11-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv) Matei 18, 23-35)

Pilda datornicului nemilostiv surprinde, într-o imagine atotprezentă în societate şi istorie, aceea a împrumutului financiar imprevizibil, resorturile profunde ale împlinirii sau eşecului spiritual uman. Contrastul dintre mărinimie şi zgârcenie, descris sub forma unei antiteze zguduitoare între bunătatea nemărginită şi răutatea iraţională, între efortul generos de recuperare al celui prăbuşit definitiv în limitele propriei neputinţe spirituale şi ferocitatea faţă de greşeala relativă a semenului, proiectează mesajul acestei parabole dincolo de simplul ghidaj etic al relaţionării interumane.

Două împrumuturi

Remarcăm amplificarea la un nivel dramatic al cadrelor întâmplării. Diferenţa dintre o sută de dinari şi zece mii de talanţi poate fi evaluată doar într-un plan dumnezeiesc. În plan uman, apare ilogică sau, mai degrabă, supralogică! Cum să compari o datorie, care, teoretic, echivalează cu bugetul unei ţări europene cu alta care ar presupune, cel mult, valoarea unui autoturism mediu, la mâna a doua? Să reţinem, însă, planurile! Debitorii şi datoriile sunt elemente ireductibile ale situaţiei de faţă. Oare ce credibilitate trebuie să posede cineva pentru a obţine un împrumut necesar achiziţionării unui autoturism? Am putea răspunde că este necesar un loc de muncă cu un câştig stabil. Dar a obţine un împrumut uriaş, comparabil cu cel al bugetului unei ţări? Evident că acea persoană nu ar putea garanta cu nimic material, însă poate garanta spiritual, prin potenţialul personal, poate promite ceva suficient de credibil şi justificat! Oare cine poate acorda un asemenea împrumut? În ce scop? Dar, mai ales, oare cine ar putea să îl treacă cu vederea? Aici, observăm dramatismul zguduitor al pildei, tristeţea şi speranţa pe care le transmite, simţim chemarea ei transcendentă.

„Omul-împărat” cheamă slugile sale la „socoteală”. Le cheamă nu doar la aprecierea vocaţiei lor de slugi credincioase de până atunci, ci le testează şi potenţialul viitor, pe care îl găseşte, dincolo de eşecul momentan, promiţător. Termenul folosit pentru „socoteală” este cel de λόγον (cuvânt, raţiune, sens). Sesizăm acum dimensiunea dumnezeiască a parabolei. Cine este Logosul? Hristos Însuşi, Cuvântul dumnezeiesc, a doua Persoană a Sfintei Treimi! Omul este, deci, chemat de Dumnezeu la evaluarea chipului divin încredinţat lui prin creaţie, în ce măsură acesta se mai aseamănă cu Logosul Divin. Sluga/omul nu numai că îşi recunoaşte eşecul, dar încearcă să Îl convingă atât de mult pe Stăpân asupra capacităţilor viitoare, încât nu este doar crezut, ci iertat. Vom reveni asupra acestei iertări, care nu are un sens juridic, ci existenţial! Evident, nu lamentarea artistică sau garanţia vagă promisă l-a convins pe împărat, ci capacitatea tainică de revenire, sesizată în continuare în slugă. Stăpânul, astfel, iartă totul! Omul posedă în continuare un credit incomensurabil, pentru că, deşi alterat, chipul lui poate ajunge încă la asemănarea cu Stăpânul. O restituire aproape imposibil de conceput în sfera materială este apreciată recuperabilă în domeniul duhului. Mai târziu, Părinţii pustiei vor spune chiar că omul posedă forţa duhovnicească incredibilă ca, „de dimineaţa până seara, să ajungă la măsura desăvârşirii”.

Nu eşti vrednic de iertare atât timp cât tu însuţi nu ierţi

Şi totuşi, cum se produce o bulversare neaşteptată a situaţiei? Datornicul care nu justifica o avere imensă, omul care se mai asemăna doar vag cu statura lui iniţială de rege al creaţiei făcută după chipul lui Hristos, zăreşte un frate al lui pe care îl ia de guler cerându-i o datorie ridicolă în raport cu cea iertată lui. Evident, datoria este datorie! Dar trecerea de la implorarea de amânare a scadenţei, prin „căderea în genunchi”, la execuţia dispreţuitoare şi publică a semenului dezvăluie un interior demonic. Ne întrebăm dacă binele nu se putea perpetua, dacă datoria nu putea fi amânată sau chiar iertată. Era posibil doar într-un singur mod: dacă la rândul ei sluga iertată ar fi urmat modelul stăpânului şi ar fi făcut o „socoteală” (λόγον) sau, în sens duhovnicesc, dacă ar fi evaluat lucrurile urmând modelul hristic, care tocmai îi fusese inspirat. Însă, în lumea ira­ţională a acestei slugi neiertătoare care ignoră ordinea divină întipărită în creaţie, o lume în care pierderea bugetului unei ţări nu ridică probleme de conştiinţă interioară, iar imposibilitatea umană de a restitui imediat, înainte de termen, o sumă recuperabilă este considerată o crimă publică, recursul la logica hristică nu îşi are loc.

Fiinţa umană, uneori creditoare, însă permanent îndatorată

Dar raţionalitatea lăsată de Dumnezeu în lume, deşi respinsă, nu poate fi negată. Celelalte slugi sesizează absurditatea situaţiei „omului-împărat”. Mâniat, acesta dă pe mâna chinuitorilor sluga nebună. Ce provoacă această mânie şi schimbare radicală a deciziei iniţiale a Stăpânului? Oare, încercarea datornicului iertat de a recupera un drept legitim sau tulburarea socială pe care o producea? Răspunsul este înfricoşător, mai ales că descoperă dimensiunea spirituală a întregii parabole. Împăratul-Dumnezeu constată că potenţialul slugii iertate era direcţionat spre iraţionalitate, în mod conştient. Teribil de capabilă să îşi pledeze convingător cauza în faţa stăpânului, atât odinioară în obţinerea unui împrumut imens, cât şi în amânarea scadenţei, aceasta îşi blochează, în mod deliberat, canalele de comunicare ra­ţionale, sentimentale sau vo­li­ţio­nale cu semenul său. Acum, stă­pânul înţelege nu doar modul în care imensul credit fusese iremediabil pierdut, ci şi că sluga continua să saboteze, în mod viclean, ordinea raţională a lucrurilor.

Iertarea, însă, fiind deja oferită, cum poate stăpânul să revină asupra hotărârii date? Nu este, oare, o contradicţie a propriei milostiviri? Nu, pentru că Stăpânul nu doar aplică, ci El Însuşi este ordinea şi dreptatea, El proniază coerenţa şi sensul existenţei la toate nivelurile. Remarcăm, astfel, că milostivirea şi dreptatea divină nu sunt separate, ci lucrează împreună, în scopul recuperării celui căzut, al conservării raţionalităţii creaţiei şi împlinirii vocaţiei creaturii. Însă respingerea de către creatură al logicii imprimate ei de Stăpân presupune eşuarea într-o separaţie schizofrenică între dragoste şi justeţe, incapacitatea structurală de a fi raţională şi a comunica cu Dumnezeu.

Parabola ne îndeamnă să reflectăm asupra faptului că suntem actori permanenţi ai stării descrise, pe care trebuie să o abordăm eclesial pentru a-i face faţă. Creditori, îndatoraţi sau semeni ai îndatoraţilor, este necesar să nu uităm vocaţia noastră de canale ale unei valori supreme şi inepuizabile: harul divin! Este imposibil, deci, să fim obstacole ale fluxului dumnezeiesc, care suflă unde voieşte (Ioan 3, 8).