Hristos, hrana noastră

„În vremea aceea Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Şi El a zis: Aduceţi-Mi-le aici. Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.” (Matei 14, 14-22)

Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulţirea pâinilor)

Omul este un căutător asiduu şi neobosit... Iar faptul că se află mereu în căutarea a ceva indică adevărul că este nemulţumit cu ceea ce a găsit până în acel moment. El speră că va descoperi altceva, care să-i satisfacă dorul după infinit, căci pe acesta Îl căutăm cu toţii: Infinitul.

Cuprinşi de dorul după Hristos, dar şi - poate în primul rând - din dorinţa şi mai concretă ca Acesta să le vindece bolnavii, „ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii” (Matei 14, 20), ies din cetăţi, din lumea locuită, din confortul propriu, îi părăsesc pe unii dintre ai lor, care rămân acasă, şi pătrund în pustie, unde Hristos se afla retras după moartea lui Ioan Botezătorul. Comoditatea fizică şi materială nu reprezintă totul, ci dimpotrivă, mai ales atunci când te obişnuieşti cu ea, devine neimportantă şi rutinează. Căutăm ceea ce constatăm că ne lipseşte, şi căutăm până când simţim că umplem golul pe care îl avem în noi. Mulţimea care a înlocuit casa cu pustiul şi-a umplut - tocmai în pustie! - golul generat de lipsa lui Dumnezeu.

Cuvintele ca hrană

Cu certitudine, acolo, în ariditatea devenită izvor de viaţă, Hristos a vindecat trupuri şi a alinat suflete. Iar unele dintre ele nici măcar nu ştiau cât de goale sunt şi ce căutau cu adevărat... Acolo, în pustie, cu siguranţă, a vorbit mulţimilor, oferindu-le cuvântul ca hrană pentru suflet, hrană care a săturat mintea şi trupul până la un moment dat, când apostolii şi-au dat seama că este seară (Matei 14, 15). Hristos, Cuvântul care „S-a făcut trup” (Ioan 1, 14), le aduce ascultătorilor cuvintele Cerului, iar aceştia se îndestulează duhovniceşte. Cândva, Apostolul Petru Îl va întreba pe Mântuitorul: „Doamne, la cine ne vom duce, Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 68), afirmând, astfel, taina cuvântului dumnezeiesc, dar şi a forţei lui extraordinare în schimbarea interioară a celui care îl ascultă sau îl citeşte.

„L-am găsit!”

Înainte de începerea acti­vităţii publice a lui Hristos, viitorii apostoli - ca mulţi alţi oameni - se aflau în căutarea unui Om, în căutarea lui Mesia. După ce îl descoperă pe Hristos, Andrei îi spune fratelui său, Simon-Petru: „L-am găsit!” (Ioan 1, 41). Găsirea lui Hristos în pustie de către mulţimea de oameni şi însoţirea Lui, indiferent de temperaturile inerente unui asemenea spaţiu neprietenos, indică faptul că - dincolo de greutăţile pe care le întâmpinăm în căutarea lui Dumnezeu - nimic nu înlocuieşte cu adevărat bucuria, măreţia şi unicitatea descoperirii Lui!

În pustie, mulţimea uită de case şi de cei dragi, grijile cotidiene rămân pe locul secund, toate pălesc în faţa bucuriei de a-L fi găsit pe Hristos-Domnul şi de a rămâne cu El! Realitatea este că Dumnezeu nu i Se impune omului, ci Se lasă căutat şi descoperit prin libertatea umană, de unde izvorăşte şi frumuseţea atitudinii şi încântării omului, atunci când Îl întâlneşte pe Hristos şi când se adânceşte în relaţia cu El. Şi vai, cât de săraci sufleteşte sunt cei care nu se întâlnesc cu Dumnezeu pe cărarea vieţii...

Două soluţii la aceeaşi problemă

Pericopa evanghelică, aşa cum este relatată de Evanghelistul Matei, este cuprinsă între două atitudini diferite vizavi de aceeaşi realitate: era nevoie ca oamenii să se întoarcă la casele lor! Aşa este firesc, ca - după ce L-am găsit pe Dumnezeu şi ne-am hrănit din El şi cu El - să ne întoarcem la casele noastre, să-L păstrăm, dar mai ales să-L împărţim cu alţii.

După ce am devenit purtători de Hristos - adică hristofori -, devenim şi mărturisitori ai Lui. De aceea, Domnul îi porunceşte unuia să nu meargă după El, ci să rămână acasă şi să le spună altora cât bine i-a făcut Dumnezeu (Luca 8, 39); de aceea femeia samarineancă aleargă în cetate şi îl face cunoscut pe Domnul (Ioan 4, 28-29); de aceea se întâmplă toate acestea: căci lumina nu se ascunde, ci se pune în sfeşnic să lumineze tuturor (Matei 5, 15).

Atitudinea apostolilor faţă de întoarcerea acasă a mulţimii diferă de cea a Mântuitorului. Cea venită ca sugestie din partea apostolilor - „Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să îşi cumpere mâncare” (Matei 14, 15) - este respinsă de Hristos: „Nu trebuie să se ducă!” După ce i-a hrănit sufleteşte pe aceşti oameni, Hristos Se simte dator să îi hrănească şi trupeşte: al omului nu este doar sufletul, ci şi trupul, şi fiecare are nevoie de hrana lui!

„Lăsaţi-I lui Dumnezeu grija voastră”

Câtă frumuseţe şi ce mi­nu­năţie în adevărul că omul este în responsabilitatea lui Dumnezeu, că Cel care l-a creat pe om are şi grijă de el: Creatorul nu îşi abandonează creatura: „Lăsaţi-I lui Dumnezeu grija voastră” (1 Petru 5, 7)! Dar şi câtă tristeţe în adevărul că omul îşi poate abandona Izvorul din care şi prin care vine în lume! Da, Dumnezeul nostru rămâne pentru veşnicie Creatorul, Mântuitorul, Învăţătorul, Veghetorul, Milostivul şi Iubitorul nostru! El este constant cu Sine Însuşi şi cu lumea adusă la existenţă din iubire. Doar omul este schimbător...

Aşadar, mai întâi, Hristos le oferă mulţimilor hrană pentru suflet, dar nu uită să le dea mai apoi şi hrană pentru trup. Nu se găseau însă decât cinci pâini şi doi peşti, ceea ce - pe bună dreptate - îl face pe Apostolul Andrei să se întrebe: „Dar ce sunt acestea la atâţia?” (Ioan 6, 9). Hristos însă priveşte la cer, binecuvântează, frânge şi împarte apostolilor, iar aceştia împart mulţi­milor. Domnul primeşte înapoi ceea ce El a creat: pâinea şi peştii. Dar, venind de la om şi prin om, acestea sunt darul lui, al omului, încredinţat Creatorului.

Darul omenesc înmulţit de Tatăl ceresc

În mulţime s-a găsit un om - Evanghelistul Ioan ne spune că era un tânăr, „un băiat” (Ioan 6, 9) - care a avut aceste bunuri şi pe care nu le-a ţinut ascunse, nu le-a dosit, nu s-a raportat egoist la ele, ci le-a scos la iveală, le-a pus în centru, le-a oferit ca dar. Dumnezeu înmulţeşte darul omului - oricare ar fi el! - cu condiţia ca acesta să fie scos la lumină, să fie pus la lucru, să fie oferit celorlalţi. Conştientizând acest adevăr, înţelegem de ce stăpânul din pilda talanţilor este atât de aspru cu cel care a primit un talant: pentru că l-a ascuns şi nu a putut să fie sporit (Matei 18, 18. 25)! Acolo unde omul ascunde, nici Dumnezeu nu poate să lucreze...

Mulţimea a mâncat, s-a săturat, a strâns după aceea douăsprezece coşuri pline de fărâmituri şi, prin aceasta, a constatat minunea.

O despărţire binecuvântată

Cea de-a doua atitudine faţă de întoarcerea acasă a mulţimii vine din partea lui Hristos Însuşi! Doar acum, după ce oamenii sunt bine hrăniţi atât sufleteşte, cât şi trupeşte, după ce sunt învredniciţi de primirea darurilor divine, ei pot pleca spre casă: Hristos îi sileşte pe apostoli să plece, „până ce El va da drumul mulţimilor”.

În urma minunii, pustia rămâne iarăşi pustie, dar casele îşi reprimesc gazdele îmbogăţite acum de hrana divină.

Cu sufletele adesea pustiite de duhul lumii în care trăim, să-L căutăm pe Hristos, să ne hrănim cu El şi din El, pentru a ne întoarce la casele noastre transfiguraţi de minunea înmul­ţirii darurilor Sale cele bogate şi pentru a-L dărui pe El, fiecare după putinţa noastră, celor care la rândul lor sunt înfometaţi de El. Iar aceştia nu sunt puţini: oare cui nu-i este foame?...

(Pr. Prof. Ştefan Iloaie, Ziarul Lumina)