Neghina – zavistia

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemenea este Împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar, pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grâu şi s-a dus. Iar dacă a crescut paiul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina. Venind slugile stăpânului casei, i-au zis: Doamne, n-ai semănat tu oare sămânţă bună în ţarina ta? De unde, dar, are neghină? Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmaş a făcut aceasta. Slugile i-au zis: Voieşti, deci, să ne ducem şi s-o plivim? El însă a zis: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi odată cu ea şi grâul. Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina până la seceriş, iar la vremea secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în hambarul meu.” (Matei 13, 24–30)

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea a III-a, Convorbirea cu părintele Piamun, Cap. XVI, 8-13, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (1990), vol. 57, pp. 641-642

„Este de ştiut, fără îndoială, că boala zavistiei ajunge mai greu la vindecare decât celelalte vicii. Căci cel pe care l-a molipsit această boală cu veninul ei pot spune că este fără vindecare. Aceasta este pacostea despre care Domnul spune în chip figurat prin profet: Iată, voi trimite asupra voastră şerpi şi scorpii, împotriva cărora nu este descântec, şi vă vor muşca. Aşadar, pe drept compară profetul cu veninul aducător de moarte al viperei muşcăturile pizmei (invidiei) de care a pierit şi cu care a nimicit şi pe alţii acel prim făcător şi fruntaş al tuturor veninurilor. Ucigaş de sine înainte de a-l ucide pe cel pe care-l pizmuise, el însuşi s-a pierdut pe sine înainte de a vărsa în om veninul morţii: Prin pizma diavolului, moartea a intrat în lume şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască. După cum diavolul care, cel dintâi fiind cuprins de boala păcatului, n-a avut nici vindecarea căinţei, nici leacul vreunei curăţiri, la fel cei ce s-au lăsat străpunşi de aceleaşi muşcături înlătură orice ajutor, fiindcă sunt chinuiţi nu de greşeala celor pe care-i pizmuieşte, ci de starea bună a acelora. Fiindu-le ruşine să spună pe faţă adevărul, ei caută pricini neîntemeiate şi prosteşti pentru a se supăra. Vindecarea de acestea, fiindcă sunt cu totul mincinoase, este fără putinţă cât timp le este ascuns în inimă acel venin ucigaş, pe care ei nu vor să-l dea pe faţă. Despre aceştia, acel prea înţelept bine zice: Dacă şarpele muşcă fără să şuiere, descântătorul nu va fi de nici un folos.

Acestea sunt muşcăturile tăcute, singurele pe care medicina înţelepţilor nu le poate trata. Este atât de fără vindecare această boală, încât mângâierile o întărâtă, serviciile o măresc, darurile o înfurie. De aceea, acelaşi Solomon zice: Pizma nimic nu rabdă. Cu cât altul înaintează mai mult în supunere, cu atât pizmaşul este mai aţâţat de patima sa, fiindcă el nu doreşte decât prăbuşirea sau moartea celui pe care-l pizmuieşte.