Sfântul Ştefan cel Mare, voievodul cel strălucit al Moldovei

Sihastrul Daniil, mărturia căinţei

Cronicarul spune că într-o zi, abătut şi mâhnit din pricina pierderii unei lupte, voievodul Ştefan a ajuns la chilia sihastrului Daniil, într-un loc singuratic, în munţi. Sihastrul se ruga. I-a spus lui Vodă să aştepte, până va isprăvi ruga. Apoi l-a primit şi Vodă s-a „ispovedit“ la dânsul. După ce l-a povăţuit şi l-a binecuvântat, sihastrul l-a îndemnat să lupte şi Vodă a prins curaj şi i-a biruit pe duşmani. Acest episod consemnat de cronicar ni-l înfăţişează pe Sfântul Ştefan ca pe un voievod smerit şi evlavios. Dincolo de omeneştile lui slăbiciuni, Sfântul Ştefan căuta iertarea duhovnicului şi împăcarea cu Dumnezeu. Sihastrul Daniil este mărturia căinţei voievodului, altfel „om cu păcate“, după spusa cronicarului. Smerenia unui voievod care aşteaptă iertare de la un călugăr solitar este, cred, un exemplu rar în istoria capetelor încoronate. De altfel, întreaga lui viaţă şi mai ales neţărmurita iubire faţă de pământul moldav constituie una din cele mai frumoase pagini din istoria lumii.

Neînfricat apărător al Moldovei

Din acel aprilie 1457, când, la locul numit „Direptate“, Moldova i-a ieşit înainte cu „mitropolit, episcopi, egumeni, boieri şi ţărani“, până când a pus mâinile pe piept, la 2 iulie 1504, Ştefan cel Mare şi Sfânt a ars ca o flacără apărând creştinătatea, Moldova şi Biserica lui Hristos.

De câte ori, în multele-i războaie, nu s-a pus în stare de jertfă?! Neînfricat, şi dânsul, ca altădată împăratul Constantin, Ştefan poruncise să aibă în luptă steaguri creştine, brodate în mănăstiri şi sfinţite cu puterea rugăciunii. Ele stau mărturie: unul la Vatoped, în Athos, şi altul pe pământ românesc.

A luptat până când a fost doborât de o rană primită în luptă. Şi lupta aceea a fost dreaptă. El n-a vrut pământul nimănui. El a vrut doar să apere Moldova. Alături de calitatea de neînfricat apărător al Moldovei, trebuie să o amintim şi pe aceea de mare ctitor de lăcaşuri sfinte.

Mare ctitor de lăcaşuri sfinte

Câţi domni din istoria lumii se pot mândri cu peste 40 de biserici şi mănăstiri ridicate într-o ţărişoară jefuită şi cotropită în fiecare an. Vorbesc despre marele ctitor mănăstirile sau bisericile de la Putna, Neamţ, Suceava, Probota, Bistriţa, Huşi, Vaslui, Tazlău, Milişăuţi, Pătrăuţi, Baia, Voroneţ, Hârlău, Popăuţi, Dobrovăţ, Volovăţ, Răuseni şi atâtea altele. Pe toate le-a înzestrat cu icoane şi odoare de mare preţ, cu odăjdii şi evanghelii ferecate în aur, clopote şi moşii, cu o mărinimie greu de egalat. Venea adeseori la hramurile marilor mănăstiri şi descăleca de pe calu-i alb, la Neamţu, de Înălţare, sau în atâtea locuri din Ţara Moldovei. Trebuie să amintim şi de ajutorul pe care Sfântul Voievod l-a dat unor mănăstiri de la Muntele Athos. În primul rând, Mănăstirea Zografu, căreia i-a făcut numeroase danii, fapt ce-l determină pe monahul Isaia din Hilandar să afirme că Mănăstirea Zografu a fost întemeiată de Ştefan cel Mare (deşi, în realitate, Ştefan era doar un ctitor adăugător, nu fondator). Pentru multele sale danii, Ştefan cerea vieţuitorilor de la Zografu: „să-l scrie la Proscomidie pe el, pe soţia sa şi pe copii şi să-i cânte sâmbătă seara un paraclis şi marţea o liturghie şi să-l pomenească până va fi în viaţă, iar după aceea să-i facă în anul întâi pomenirile obişnuite şi apoi să-i facă într-o zi din an seara parastas şi dimineaţa Liturghie“.

Dorinţa de comuniune prin slujbele Bisericii

De asemenea, mănăstirile: „Sf. Pavel“, Vatoped, Grigoriu, Constantimonitu şi altele îl consideră mare ctitor. Dincolo de multele sale danii, trebuie remarcată dorinţa marelui voievod de a fi pomenit la Proscomidie, la Sfânta Liturghie şi la Paraclisul Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu. Daniile către bisericile Moldovei arată, pe de o parte, mărinimia ctitorului, iar cererea de a fi pomenit la Proscomidie arată, pe de altă parte, înţelegerea voievodului că Sfânta Liturghie este cea mai importantă slujbă, care şterge păcatele oamenilor, prin jertfa cea nesângeroasă a Domnului.

Icoană a sufletului românesc

Au trecut 550 de ani de când slăvitul Ştefan a fost întronizat ca voievod al Moldovei. Trecerea anilor i-a sporit faima. Oriunde mergi în Moldova, vei întâlni zidiri măreţe, mănăstiri, biserici, cetăţi, fântâni, poduri. Dar mai ales, vei întâlni la fiecare casă amintirea unui domnitor neînfricat, luptător, ctitor. Şi pe buzele pruncilor şi ale bătrânilor, numele său se rosteşte cu bucurie şi mândrie: „Într-însul găsise poporul românesc cea mai curată şi mai deplină icoană a sufletului său cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale...“.

„Doamne, numai tu singur ştii ce a fost în inima mea“

La sfârşitul vieţii, marele domn se pregătea de întâlnirea cu Mântuitorul Hristos, Căruia îi închinase viaţa şi Căruia îi ceruse iertare pentru păcatele săvârşite ca un om purtător de trup şi vieţuitor în lume. Vartolomeu Măzăreanu, într-o lucrare, transcrie ultimele cuvinte ale voievodului: „... Doamne, numai tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut-o sminti, ci am rămas întărit pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a căruia Cruce de-a pururea îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o, nădejde nesmintită printr-însa la părintele veacurilor având, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi am înfrânt..“.

La ziua pomenirii sale, la 2 iulie, cântăm împreună marelui voievod: „... Apărător neînfricat al credinţei şi patriei străbune, mare ctitor de locaşuri sfinte, Ştefane voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească din nevoi şi din necazuri“.

(Arhim. Timotei Aioanei, Ziarul Lumina)