Duminica I după Rusalii - a tuturor sfinţilor (partea I)

„Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri ” (Mt. 10, 33)

Fiul nu spune aici cuvinte liniştitoare, ci vorbeşte despre urmările lepădării. Bagă de seamă: căci nu printr-o putere a ta mărturiseşti, ci prin ajutorul harului de sus. Hristos spune că dacă te lepezi de Mine, de Fiul, Mă voi lepăda şi Eu de tine înaintea Tatălui. Însă cineva ar putea spune: cum aş putea fi judecat eu, dacă Dumnezeu, uitând de mine, se leapădă de mine? Răspunsul este: eşti uitat din vina ta, a celui uitat, nu a lui Dumnezeu.

Dar de ce, te ridici şi spui, trebuie să-mi mărturisesc credinţa şi cu gura, dacă o fac cu mintea? Nu, cu gurile noastre trebuie să o mărturisim, pentru a fi pregătiţi în orice clipă să vorbim cu îndrăznire. Numai prin această bogată dragoste şi hotărâre vom fi ridicaţi la cele înalte.

Astfel, Iisus se adresează către fiecare dintre noi în parte. Aici nu vorbeşte doar către primii săi ucenici, ci către fiecare dintre noi care urmează lor şi după mărturia lor. Cel ce primeşte în sufletul său învăţătura aceasta îi va învăţa cu îndrăzneală şi pe alţii, pregătit fiind să sufere toate cu uşurinţă. De aceea, mulţi şi-au întărit credinţa lor prin mărturia apostolilor pentru acest Cuvânt.

 (Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 34.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

„Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”

Hristos nu spune tot cel ce va mărturisi pentru mine în inima sa, ci înaintea altora. Cel ce nu-L mărturiseşte şi înaintea altora, nu are niciun folos să creadă în Hristos doar în inima sa. Căci este imposibil ca cel ce se leapădă cu buzele sale să creadă în inima sa. Mărturisirea este rodul credinţei. Atât timp cât o rădăcină este vie, trebuie să facă ramuri sau frunze, iar dacă nu o face, ştim fără-ndoială că rădăcina este putredă în pământ. În acelaşi fel, atât timp cât credinţa inimii este sănătoasă, sădeşte continuu seminţele mărturisirii cu buzele. Dar, dacă buzele nu mărturisesc, trebuie să cunoşti că, fără îndoială,credinţa inimii a început să putrezească. Apostolul spune: căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Rom. 10, 10). Astfel, mărturisirea cu buzele nu valorează nimic fără credinţa inimii, cum nici credinţa inimii nu valorează nimic fără mărturia buzelor. Dacă ţie-ţi este de folos să crezi cu inima, dar fără să mărturiseşti şi-naintea altora, va fi de folos şi necredincioşilor să mărturisească pe Hristos cu făţărnicie, deşi nu cred în inima lor? Dacă nu foloseşte unui necredincios să mărturisească fără a avea credinţă, în acelaşi fel, nu-ţi va folosi nici ţie să crezi fără să mărturiseşti.

 (Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 25, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. (Mt. 10, 34) 

Ce fel de pace este aceea pe care Iisus cere să fie dată la intrarea în fiecare casă? Şi ce fel de pace este cea despre care cântă îngerii: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace? Şi, dacă Iisus nu a venit să aducă pace, de ce toţii proorocii propovăduiau pacea ca fiind vestea cea bună? Pentru că nimic nu aduce mai cu desăvârşire pacea, decât înlăturarea bolii. Aceasta este pacea: înlăturarea cancerului. Numai printr-o tăiere de la rădăcină a răului, cerul se poate reuni cu pământul. Numai aşa poate doctorul păstra trupul sănătos. Partea ce nu mai poate fi vindecată trebuie înlăturată. Numai aşa păstrează comandantul armatei pacea: prin tăierea celor ce se răscoală împotrivă. La fel a fost şi cu turnul Babel, când pacea lor cea dăunătoare a fost sfârşită prin necesara dezbinare a lor. Aşadar, pacea a fost împlinită.

 (Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 35, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. (Mt. 10, 34) 

Există o pace bună şi una de la diavol. Pacea bună există printre cei buni, credincioşi şi drepţi… Căci credinţa se naşte prin cuvântul lui Dumnezeu, dar se păstrează prin pace şi se hrăneşte prin dragoste, precum apostolul spune: credinţa care este lucrătoare prin iubire (Gal. 5, 6). Credinţa lipsită de iubire nu poate produce nici un rod al faptelor bune. Dacă un credincios se separa (de comunitate – n.tr.) din cauza oricărei neînţelegeri, să ştie că este de la diavol, căci orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui (Mt. 12, 25). Şi dacă frăţia este dezbinată, se va nimici pe sine, precum spune apostolul: iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi (Gal. 5, 15). Pe de altă parte, există o pace de la diavol printre oamenii necredincioşi şi nelegiuiţi. Printre ei se află o singură stare, cea de păcătoşenie, deci este o înţelegere în a săvârşi păcatul. Căci necredinţa şi nelegiuirea se nasc la sfatul diavolului, dar sunt păstrate prin pace. Dar, dacă se întâmplă ca între ei să se işte o luptă, ei se dezbină, şi asta este o luptă bună. Când este pace printre oamenii buni, credinţa şi dreptatea sunt la ele acasă, iar necredinţa şi nedreptatea stau ca adormite. Dar, când se iscă o ceartă, credinţa şi dreptatea se scufundă, în timp ce necredinţa şi nedreptatea se ridică înnoite. În acelaşi fel, când este pace printre nelegiuiţi, nedreptatea şi necredinţa sunt la ele acasă, iar credinţa şi dreptatea zac adormite. Dar, când apare armonia, necredinţa şi nedreptatea se scufundă, în timp ce dreptatea şi credinţa se ridică. De aceea a adus Dumnezeu pe pământ o bună dezbinare, ca să rupă o legătură a diavolului. Toţi oamenii locuiau împreună într-o casă a necredinţei, cei buni dimpreună cu cei răi, iar cei răi erau răi pentru că urmăreau răul şi au rămas răi, ocolind binele. Dar Dumnezeu a adus o sabie a dezbinării printre ei, cuvântul adevărului. Despre aceasta a spus apostolul: căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii (Evr. 4, 12).

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 26, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

„Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.”( (Mt. 10, 35) 

Când suntem înnoiţi prin apa botezului, prin puterea Cuvântului, suntem separaţi de păcatele începuturilor noastre; suntem tăiaţi prin sabia lui Dumnezeu de la necumpătata dragoste a tatălui şi a mamei şi suntem despărţiţi de ei. Pentru că ne-am lepădat de omul de dinainte, cu păcatele şi necredinţa sa, şi am fost înnoiţi de Duhul în suflet şi în trup, vom urî din tot sufletul obiceiurile vechii noastre vieţi, primite prin naştere trupească (autorul vorbeşte de obiceiuri noi, dobândite prin naşterea la noua viaţă, în Hristos, spre deosebire de obiceiurile omului celui vechi, care a murit la Botez – n.ed.).

 (Ilarie de Poitiers, La Matei 10.24, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

„Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.” (Mt. 10, 35) 

Însuşi Domnul proclamă pacea şi de aceea ne spune Apostolul Pavel că El este pacea noastră (Efes. 2, 14). Asta înseamnă, desigur, pacea celor care cred în El şi-L primesc în sufletele lor. Atunci, în ce fel nu a adus pace pe pământ? Când fiica a crezut, dar tatăl a rămas necredincios, ce parte are un credincios cu un necredincios? (2 Cor. 6, 15). Căci vestirea păcii a creat o dezbinare. Între un fiu credincios şi un tată necredincios este necesar să fie o vrajbă. Şi pacea care a fost vestită a născut o dezbinare, una bună! Căci în pace ne mântuim.

 (Eusebiu de Emesa, Omilia26, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui. (Mt. 10, 36) 

Hristos a spus mai înainte: ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case (Mt. 10, 27) iar acum, descoperă ce va urma după această vestire a cuvintelor Domnului. Întreaga lume este dezbinată pentru credinţa în Hristos. În fiecare casă se află, atât credincioşi, cât şi necredincioşi şi, pentru a strica pacea de la diavol, a fost trimisă cearta de care era nevoie. Scrie în cartea Facerii că Dumnezeu a făcut acelaşi lucru şi cu oamenii care s-au ridicat de la răsărit şi s-au apucat să ridice un turn, prin care voiau să atingă înălţimile cerului, dar Domnul a amestecat limbile lor (Fc. 11, 9). Pentru acelaşi lucru se roagă şi David în psalmi, zicând: Risipeşte neamurile cele ce voiesc războaie (Ps. 67, 30).

 (Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1.10.34, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. (Mt. 10, 37) 

Pentru că mai înainte a spus: Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie (Mt. 10, 34), acum adaugă că a despărţit pe oameni de mamă, de tată şi de rude, ca nimeni să nu aşeze devotamentul faţă de familie înaintea religiei. El spune: Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Iar în Cântarea Cântărilor, citim: El m-a dus în casa de ospăţ şi sus drept steag era iubirea (Cânt. 2, 4). Trebui să păstrăm această ordine a dragostei în toate relaţiile noastre. Iubeşte pe tatăl tău, pe mama ta, pe fiii tăi. De va veni o vreme când dragostea pentru un părinte şi pentru fiii lui Dumnezeu vor fi în conflict şi nu vor putea fi ţinute amândouă, lăsarea sinceră a dragostei pentru familia ta poate fi o formă mai mare de loialitate familială în relaţie cu Dumnezeu.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 1.10, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Sursa: Doxologia.ro)