Persoana şi reducţia genului

Luând pulsul mişcă­rilor din avanscena societăţii, putem cons­tata că gândirea modernă are tendinţa, bine determinată, de a coborî tot mai mult ştacheta în ceea ce priveş­te capacitatea de înţelegere a făpturii umane. Deşi subiectul predilect al curentelor actuale este omul, şi în ciuda teoriilor multiple, acesta este abordat unilateral şi cu predilecţie din laturile cele mai puţin reprezentative ale personalităţii sale, cum ar fi trupul, genul, sexul, parametrii fizici etc. În acest sens, asistăm la o depreciere evidentă a omului, care este îndepărtat de valorile superioare ale spiritului şi de perspectiva sensului său veşnic într-o împă­răţie cerească, fiind redus la existenţa terestră, iar în ultima vreme şi la caracteristica genului. Există astăzi un impuls aproape patologic de căutare a genului în afara sinelui, ba chiar în mod paradoxal în afara propriei identităţi! Există o goa­nă după gen ce trece printr-un parcurs fantasmatic maladiv până ajunge, în final, la ceea ce se numeşte „identificarea genului propriu”. Aceasta o dove­deşte întregul sistem medical pus în slujba celor care prezintă „tulburări de gen”. Dar dincolo de problemele medicale grave, antrenate de această revoluţie a genului, se pare că omenirea nu reuşeşte să distingă aproape deloc marile probleme de natură etică şi religioasă ce survin, în mod inevitabil, în cadrul acestui proces.

Însă util ar fi să ne întrebăm şi ce a facilitat această neînchipuită reducere până la denaturare a omului? Poate să pară pretenţios spus, dar socotesc că profundele tulburări de personalitate, pe care le întâmpinăm astăzi, nu ar fi apărut dacă nu s-ar fi pierdut înţelegerea omului ca persoană. Şi ce este persoana? Este cumva o simplă marcă ori un statut aplicat odată pentru totdeauna omului? Nicidecum. Persoana este o calitate dinamică ce presupune o creştere valorică a omului. Persoana nu e echivalentă cu individul, adică nu e un element indistinct într-o mulţime asemenea, aşa cum abordează omul gândirea materialistă modernă. În învăţătura creştină omul a fost văzut totdeauna ca persoană, adică o identitate cu potenţialitate aproape infinită. În limbajul Părinţilor Bisericii, persoana reprezintă omul în mişcare de la starea „după chipul” la „după asemănarea” lui Dumnezeu, fapt ce înseamnă că persoana nu este un statut încremenit, ci făptura într-o dinamică nesfârşită. Iar această însuşire îi este dată omului prin creaţie şi nu o poate ignora fără consecinţe dezastruoase pentru propriul sine.

Se impune să amintim aici că doi mari teologi din secolul trecut au vorbit despre valoarea persoanei la cel mai înalt nivel: părintele Dumitru Stăniloae şi stareţul Sofronie Saharov. Aceşti doi corifei ai cugetării umane au sesizat deraierea gân­dirii moderne şi de aceea şi-au centrat învăţătura pe înţelegerea dimensiunii personale, atât la Dumnezeu, cât şi la om. Părintele Stăniloae a scris rânduri memorabile despre indefinitul persoanei, despre adâncul ei insondabil, întrucât a văzut în om „chipul nemuritor al lui Dumnezeu”, apoi a vorbit despre iubire, al cărei izvor unic este Sfânta Treime, pe care a numit-o „structura personală a supremei iubiri”. În viziunea sa, „persoana” îl apără pe om de două mari pericole: de panteism, adică de topirea în Dumnezeu, şi de pancosmism, adică de topirea în lume. Or, identitatea de gen este exact o formă de pancosmism în care personalitatea omului dispare într-o lume anarhică, întrucât dispare comuniunea pe care doar persoana o poate institui.

La rândul său, stareţul Sofronie a sesizat că „principiul obiectiv, suprapersonal, impersonal striveşte persoana”. De asemenea, instituţiile sau colec­tivităţile sociale vizează anularea persoanei. Şi „întrucât o astfel de ordine lumească nu poate distruge ceea ce Dumnezeu a sădit în creaţie, tot atât de acut rămâne conflictul dintre societate şi persoană”. Pentru că „oricât ar înăbuşi în sine oamenii persoana, această persoană nu va înceta să-şi caute îndreptăţirea existenţei sale, întrucât nu poate exista o fire lipsită de personalitate”.

Iată, aşadar, că intuiţiile Părinţilor au devenit astăzi par­te din problematica identi­tăţii de gen sau, mai bine spus, a conflictului suprimării persoanei. Iar dacă omul caută sincer o soluţie în acest sens, învăţă­turile lor o pot oferi. Şi chiar nenumăratele probleme care apar în acest conflict, întrucât dovedesc fie şi într-un mod dureros calitatea personală a omului, ne pot oferi imboldul necesar de a ne tămădui mintea prin personalismul Părinţilor.

(Ziarul Lumina)